Şoaptele Duhului Sfânt se pot auzi, dar şi vedea! Modul în care Dumnezeu ne vorbeşte este "palpabil", pentru că el se lasă găsit atunci când îl căutăm cu inimă sinceră. Ba chiar ne vine în întâmpinare prin cuvântul său, prin sacramente, prin oamenii care păşesc printre noi. Dumnezeu ni se face prezent atunci când suntem dispuşi să cedăm în faţa revărsării harului său, căutând calea vieţii cu sufletul deschis.

Marea noastră căutare rămâne tocmai calea pentru a ajunge la inima celuilalt şi la (adevărul despre) Dumnezeu. Viaţa pare o luptă continuă pentru a găsi şi a parcurge calea spre fericire şi iubire. Însă calea este Cristos, prin a cărui viaţă, moarte şi înviere am cunoscut chipul Tatălui şi toată iubirea.

Pentru noi, cei cărora li s-a arătat calea, este esenţial să ne lăsăm îndrumaţi de şoaptele Duhului care se "văd" şi "ne strigă" prin urmele lăsate de cei mulţi care au parcurs deja această cale. Să nu ne amăgim că suntem primii! Sau singurii! Sau că ne descurcăm singuri! Să avem mai degrabă atitudinea omului convins că are nevoie de celălalt şi să păşim prin viaţă cu suflet de copil.

Inima blândă şi smerită, inima de copil vede şi apreciază urmele lăsate pentru noi şi patria noastră de oamenii mari "veniţi de departe" pentru a ne aminti nevoia de unitate, nevoia de a merge împreună, nevoia de Dumnezeu. Aşa a fost sfântul Ioan Paul al II-lea, în 1999. Aşa este acum papa Francisc. Sunt oameni care parcurg calea, care iubesc viaţa şi proclamă cu toată fiinţa lor adevărul. Pe urmele lor putem păşi cu încredere pentru a fi fericiţi, pentru a ajunge la Cel Iubit.

Emoţiile ne copleşesc când oameni buni, vizitându-ne ţara, ne ating inima. Iubirea lor ne şopteşte: "Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?" (Nichita Stănescu, O viziune a sentimentelor). Să fim atenţi la felul în care păşim pe urmele lor: să nu le strivim sărutul, să nu le zădărnicim efortul de a ne arăta calea spre o lume mai bună. Să păşim pe urmele oamenilor mari, dar mereu cu grijă, atenţi ca nu cumva să-i călcăm în picioare pe cei mici sau să distrugem vreun suflet smerit şi blând.