Dacă odată cu Conciliul Vatican II s-a putut vorbi de o deschidere nemaiîntâlnită a Bisericii spre lume, campion al unei astfel de deschideri, alături de sfântul Ioan Paul al II-lea, este cu siguranţă papa Francisc. Şi dacă, în ceea ce priveşte teologia catolică, un Ratzinger (papa emerit Benedict al XVI-lea) a făcut epocă, se va vorbi cu siguranţă în istoria Bisericii şi despre o aşa-zisă epocă bergogliană. Căci, într-o Europă care începe să-şi arate ţepii după ce s-a lăsat mai întâi invadată de alte culturi - şi asta pentru că, drept urmare a renunţării la propria identitate creştină, se simte în pericol de a fi spulberată din punct de vedere spiritual -, ei bine, tocmai într-o astfel de conjunctură, papa Francisc lucrează din plin la subzidire prin aducerea în discuţie spre a fi acceptate de către toţi adevăratele valori umane şi creştine. Şi chiar dacă unii dintre cei ce deţin frâiele puterii nu par să-i dea ascultare, popoarele îl simt ca pe un adevărat reformator şi salvator. Căci, asemenea unui "paroh universal", este într-adevăr un semn al timpului prezent. Prin tot ceea ce este, spune şi face.
Ar trebui ca toţi să-i mulţumească lui Dumnezeu că sunt contemporani cu el, iar noi, catolicii, să ne lăsăm mobilizaţi de entuziasmul cu care Sanctitatea Sa îl face prezent pe Cristos şi Biserica sa oriunde.
