"Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!" (Ps 143,15). Acest verset a fost ales de fericitul Anton Durcovici ca moto al episcopatului său, voind prin aceasta să arate cine este izvorul şi culmea fericirii omului. Subiectul fericirii a fost tratat de Durcovici încă în perioada aflării sale la Bucureşti, în ale sale Lecţii tomiste despre Dumnezeu. Astfel, la 3 noiembrie 1936 spunea că de cunoaşterea adevărurilor divine "atârnă toată fericirea omului, care stă în Dumnezeu". Şi nu doar a omului. În lecţia din 1 decembrie 1936, Durcovici spunea că "Bunurile pământeşti... nu sunt ultimul scop al omului, şi nici al unui popor", fiind oferite "pentru a ajunge mai uşor la [Dumnezeu], care este bunătatea esenţială şi fericirea veşnică". Făcând apoi referinţă la deviza regală Nihil sine Deo, din care "reiese marea răspundere ce o are poporul întreg şi o avem şi noi fiecare în parte" în a-i aduce laudă lui Dumnezeu, Durcovici îşi prezenta cursul de religie ca "o contribuţie, şi nu cea mai mică, pentru fericirea adevărată a patriei noastre... pentru o Românie fericită cu Dumnezeu". La 14 mai 1940, citându-l pe sfântul Augustin, afirma că "fericit este cine te cunoaşte pe tine, chiar dacă ignoră toate celelalte", şi continua spunând că fericirea supremă a omului stă în Dumnezeu, "pentru că fericit este cineva numai prin aceea că înţelege pe Dumnezeu".

Pentru a ajunge la această fericire, Anton Durcovici a propus şi alte căi. Una dintre ele era Euharistia. Astfel, explicând motoul de pe stema episcopală, în pastorala din 14 aprilie 1948, îi îndemna pe preoţi şi credincioşi să se apropie "cu sufletul curat de preasfânta masă a Domnului, întăriţi cu această hrană, sunteţi pe calea ce vă duce sigur la fericire, la o fericire desăvârşită şi nepieritoare în ceruri, în împărăţia blândului Miel dumnezeiesc", pe care, alegându-l "scut neînvins al turmei încredinţate păstoririi mele", îl invoca: "Păzeşte-ne, Doamne; călăuzeşte-ne spre fericirea ta, ca să se împlinească pentru noi cuvântul dumnezeiesc! «Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!»". Iar în circulara din 28 decembrie 1948 scria ce răsplată îi aşteaptă pe cei care se apropie de "temniţa dragostei": "Ce fericire nespusă îţi va inunda sufletul atunci când în faţa lumii întregi îţi voiu spune şi ţie cuvintele: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, luaţi în primire împărăţia pregătită pentru voi... am fost în închisoare şi aţi venit la mine»".

Tot în pastorala din 14 aprilie 1948, o altă cale indicată de Durcovici era o viaţă trăită în credinţă: "Făcând astfel... fericirea vă este asigurată în viaţă şi în veşnicie!" Aceeaşi idee o regăsim în scrisoarea adresată la 13 ianuarie 1948 nepotului său Toni şi soţiei acestuia Maria, în care îi îndemna să meargă mai departe "plini de cinste şi conştienţi de starea" lor, întrucât "aceasta este cea mai sigură cale spre fericire şi mulţumire interioară".

Şi în cadrul vizitelor pastorale în parohiile Diecezei de Iaşi a revenit la ideea de fericire. La Gherăeşti, la 4 septembrie 1948, i-a îndemnat pe credincioşi "să se închine sfintei cruci cu credinţă neclintită, cu nădejde nestrămutată şi dragoste înflăcărată", pentru ca atunci "când va apărea Cristos, pe norii cerului..., cu semnul biruinţei sale, să aibă parte de fericirea veşnică". La Pildeşti, la 6 septembrie 1948, a predicat despre Adormirea Maicii Domnului şi despre fericirea vieţii veşnice în cer, chemându-i pe credincioşi "să trăiască astfel pe pământ, ca să nu uite patria cerească, ci să se facă părtaşi de ea".

Cine dintre noi nu doreşte fericirea? Dacă o dorim cu adevărat, să ne plecăm inima spre învăţătura fericitului nostru episcop martir şi să o căutăm acolo unde ne îndeamnă el: în Dumnezeu.