Micul conte

Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Margareta, cam nedumerită, se lăsă convinsă şi coborî şi ea în camera de jos. Dar nu simţea deloc bucurie: o spaimă de nedescris o urmărea. Voia să se îndepărteze, dar ceilalţi nu o lăsară să plece. În sfârşit, se smulse cu forţa din mâinile lor şi fugi la copilul mult iubit, care-i fusese încredinţat.

Dar ce groază o apucă! Leagănul era gol; nu se mai vedea nici urmă de copil. Se linişti însă şi căută să se mângâie cu gândul că poate cineva dintre oamenii castelului a aşezat copilul, din glumă, în alt pat pentru a o speria în felul acesta. Dar până şi gândul că buna contesă ar putea afla una ca aceasta o făcea să se înfioare. Trecu din odaie în odaie şi nu găsi nicăieri vreo urmă măcar. O spaimă de moarte o apucă acum. Se repezi în sala de jos şi strigă celor ce dansau:

- Micul conte nu se mai află în leagănul său! Care dintre voi a voit să mă sperie astfel şi a luat copilul?

Dar nimeni nu ştia nimic despre aceasta; nu ieşise nimeni din odaie. Se opriră cu toţii din dans, iar muzicanţii plecară fără a mai aştepta vreun bacşiş. Toţi câţi erau în cameră alergară speriaţi sus, căutară peste tot. În scurt timp se putu constata că în afară de copil mai lipseau şi alte lucruri preţioase. Ce se putea presupune altceva decât că micuţul fusese furat?! Veselia cea mare se prefăcu deodată în plânsete şi vaiete:

- Ah, Doamne! - strigă menajera plângând cu hohote. Ah, sărmana contesă! Ce o să facă când va afla despre aceasta! Va fi moartea ei!

Margareta însă era disperată. Din deznădejde şi-ar fi luat câmpii şi chiar s-ar fi aruncat în valurile râului, dacă nu ar fi fost oprită de ceilalţi.

- O Dumnezeul meu - strigă ea cu nespusă durere -, cine ar fi crezut că o neascultare atât de neînsemnată poate avea urmări atât de grave!

3. Jalea cea mare a unei mame bune

Pe când toţi oamenii castelului stăteau plini de spaimă şi zăpăciţi - care plângând, care văitându-se în odaia copilului -, iar Margareta, pe jumătate nebună, privea speriată cu ochii săi negri şi şedea pe podea lângă leagăn smulgându-şi părul - pe podeaua pe care se aflau trandafirii ce împodobiseră coşul leagănului, acum risipiţi şi călcaţi în picioare -, iată că se deschise deodată uşa şi contesa intră înăuntru.

Rana contelui nu fusese atât de primejdioasă cum se credea la început. Deîndată ce nu mai era niciun pericol pentru dânsul, contesa, la îndemnul contelui şi la acela al inimii sale de mamă, călători înapoi spre casă pentru a ajunge cât mai degrabă la mult iubitul lor copil. Tocmai sărise din trăsură şi, fugind spre odaie, nădăjduia să-şi îmbrăţişeze pruncul.

Toţi cei din casă se speriară la vederea contesei, iar Margareta scoase un ţipăt:

- O Doamne, ai milă şi de dânsa! zise ea.

Contesa zări feţele lor palide, ochii înroşiţi de lacrimi, disperarea Margaretei, leagănul gol şi se îngrozi. Nimeni nu era în stare să-i răspundă la întrebări. Mii de bănuieli înspăimântătoare, mii de presimţiri îngrijorătoare treceau ca nişte fulgere prin sufletul ei. Tremura cu toată fiinţa pentru viaţa copilului ei. Când, în fine, află adevărul - pe jumătate din spusele celor de faţă, pe jumătate ghicindu-l -, i se păru că se prăbuşeşte cerul, iar pământul se cufundă; căzu în nesimţire, în braţele celor din jur.

- O Doamne, Doamne - strigă ea văitându-se, după ce-şi veni în fire -, ce suferinţă teribilă mi-ai trimis! Copilul meu, mult iubitul meu copil!... O, soţul meu, preascumpul meu soţ, această veste îţi va aduce răni mai adânci decât cele primite de la vrăjmaş! O, scumpul şi iubitul meu Enric, unde te afli tu acuma? În ce mâini ai căzut tu? Ce teribil ar fi dacă ai nimeri printre tâlhari şi ai creşte fără educaţie şi fără moravuri bune, ce groaznic ar fi aceasta! Nici nu mă pot gândi la aşa ceva! Ah! mai bine aş plânge la mormântul tău! Oh, atunci ai fi un înger frumos la tronul lui Dumnezeu şi eu aş avea mângâierea că te voi revedea odată! Dar acuma îmi lipseşte chiar şi această singură şi dulce mângâiere! Ah, ce ai putea ajunge tu în tovărăşia unor oameni ca aceştia, ce vei deveni tu?!

- O Doamne - strigă ea din nou şi căzu în genunchi, ridicându-şi mâinile spre cer, privind în sus. O bunule Dumnezeu, tu, singura mea mângâiere în toate nevoile noastre! Copilul a fost răpit din mâinile mele, dar nu poate să fie scos de sub mâinile tale. Nu ştiu în ce păduri întunecoase, în ce văgăuni de tâlhari se află azi; dar ochiul tău îl vede oriunde ar fi. Eu nu mai pot face nimic pentru el, dar tu şi numai tu îl poţi păzi. Tu doar asculţi chiar şi croncănitul tinerelor ciori! Ascultă şi rugăciunile acestui copilaş, care cu siguranţă plânge şi o doreşte pe mama sa! Mie însă şi soţului meu dă-ne harul să putem suporta această pierdere! Deşi cauzele principale ale acestei pierderi sunt în primul rând neatenţia şi răutatea oamenilor, totuşi tu eşti acela care a permis ca îngeraşul nostru să fie răpit. Tu ai lăsat să se întâmple astfel; de aceea, cu o inimă plină de nădejde, dar şi însângerată, ţi-l jertfesc. Sunt convinsă că şi această durere, prin ocârmuirea ta, îmi va fi spre mântuire.

Astfel căută sărmana mamă să se mângâie.

(va urma)