Îmi amintesc şi acum acea noapte de Paşti în care a nins şi a suflat vântul, încât credeai că e mai degrabă Crăciunul decât Învierea Domnului.
Şi ca să fiu sigur că voi ajunge acasă cu lumina Învierii, am mers în grajdul bunicului şi i-am luat felinarul, l-am echipat cu gaz şi fitil şi am pornit spre biserică.
În acea noapte, noaptea Învierii, cu felinarul pe lângă mine, pe un vânt şi pe un frig mai degrabă de decembrie decât de aprilie, am intrat în biserică.
La început nu mi-am dat seama, dar treptat, unul câte unul, copiii din jurul meu s-au mutat care mai de care mai departe, aşa încât m-am trezit deodată singur. Am avut şi loc în bancă!
După tot ritualul, după ce am aprins încă o dată felinarul de la lumina lumânării pascale, aşa cum ne-a îndemnat părintele, fericit că aş fi printre puţinii care duc din focul binecuvântat acasă, am pornit prin frigul care deja îţi brăzda faţa.
Abia ajuns, am înţeles de ce mă abandonaseră copiii, de ce se mutaseră de lângă mine: pentru că miroseam a grajd! Luasem o bucată mare de gunoi pe talpa ghetuţelor şi asta i-a făcut să mă lase singur. Şi mai era şi gazul pe deasupra!
Pot să spun, fără să greşesc, că în acea noapte de Paşti am înţeles mai bine misterul Crăciunului... (Corneliu)
