Dacă tot sunt atâtea familii separate, cu un soţ în ţară şi altul în străinătate - am zis -, de ce să nu încercăm şi noi, că doar n-om fi noi singurii care ar trăi aşa! Şi am decis.

Într-o primă fază, i-am lăsat pe copii la o soră de-a mea, iar pe soţ, după ce i-am încredinţat anumite misiuni precise, l-am lăsat singur acasă. Din când în când mai făcea câte o vizită copiilor, asigurându-le cele necesare traiului de zi cu zi.

Am ajuns în străinătate, unde am şi găsit repede un loc de muncă, mi-am suflecat mânecile şi m-am apucat de treabă. Ştiam că avem nevoie de bani şi trebuiau făcuţi cu orice preţ. Cu timpul, am început să câştig. Nu era mult, dar era suficient cât să trimit acasă soţului şi copiilor şi să trăiesc şi eu. Dar dorul a început să mă consume...

Mi-era atât de dor de copii, de casă, de soţ, de uliţa din sat, de femeile alături de care mai schimbam câte o vorbă, dar cui să-i spui? Familia la care lucram în străinătate cerea din ce în ce mai mult. Deseori mi se reproşa că a trecut perioada de acomodare şi că trebuie să dau totul, dar ei nu-mi mai dădeau nimic în plus la salariu.

Curând, şi dinspre casă au început să vină veşti din ce în ce mai proaste. Copiii nu mai dădeau randament la şcoală, chiar începeau să lipsească, iar acestea se vedeau în rezultatele din ce în ce mai slabe. Şi, ca şi când n-ar fi fost destul, soţul s-a apucat de băut. În zadar trimiteam bani acasă, nu se vedeau nicăieri. Singura plăcere a soţului era să bea, iar de aici nu a fost mult ca să înceapă să mă acuze de infidelitate şi de nepăsare pentru casă şi familie.

Chinul dorului era completat acum de acuzele nefondate ale soţului, dar şi de inutilitatea muncii mele, care nu mai era preţuită. Pe de-o parte era familia la care lucram, care nu mă înţelegea şi care mă jignea din ce în ce mai mult, considerându-mă uneori ca pe un fel de sclavă a lor, iar pe de altă parte era soţul care nu mă mai susţinea deloc.

Pe acest fond au început să apară voci care îmi vorbeau de divorţ. Erau unii care îmi spuneau în mod direct: "De ce să munceşti pentru el, iar el să bea totul, şi cine ştie dacă nu cumva te şi trădează! Nu fi proastă! Lasă-l!"

Dar cum să-l laşi? Erau ani de căsătorie, erau copiii, casa pe care o construisem împreună, părinţii noştri care ar fi suferit foarte mult dacă am fi făcut un astfel de pas, prietenii noştri... Ajunsesem în starea pe care de la început nu ne-o doream, de care ne temusem şi pentru care ezitasem atâta vreme să facem pasul plecării în străinătate. Mărturisesc că mi-a trecut prin minte şi faptul că, dacă am divorţa, nu am fi singurii: erau atâţia alţii care făcuseră deja pasul. Încă o familie destrămată, nu ar fi cine ştie ce!

Cu aceste gânduri care mă frământau şi care nu mă lăsau să dorm nici noaptea, am decis să împărtăşesc povestea vieţii mele unui preot. Pentru că oricum nu mă cunoştea, m-am hotărât să-i spun tot ceea ce aveam pe suflet.

La final, m-a privit, a râs şi mi-a spus simplu de tot: "E vina dv.!" Am simţit că înnebunesc! Vina mea!? Eu am ales să plec departe de casă, să mă sacrific pentru soţ, copii şi casă, iar acum era tot vina mea. Nu, nu puteam accepta aşa ceva! Era vina soţului, el nu înţelegea munca mea, nu mă înţelegea pe mine şi se apucase şi de băut.

"Dacă vreţi să vă salvaţi familia, doamnă, trebuie să mergeţi acasă alături de soţul dv., de copii şi de casă. Soţul bea pentru că îi lipsiţi, copiii nu mai dau randament la şcoală pentru că nu mai are cine să le spună: «Bravo!» Doamnă, mergeţi acasă; şi, dacă o să aveţi ce mânca, o să aveţi cu toţii, iar de nu, o să flămânziţi cu toţii; dar nu se va ajunge aici, pentru că Dumnezeu dă celui care îşi face partea".

Cu o săptămână înainte de Paşti am decis să mă reîntorc. Sunt mai bine de zece ani de când mă tot gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu-l găseam pe acel preot!... (Antonia)