Exemple de dăruire - Seminarişti decedaţi Continuăm să ne întrebăm ce a însemnat Primul Război Mondial pentru catolicii din Moldova. În acest număr încercăm să descoperim informaţii despre seminariştii decedaţi.
Doi dintre seminariştii din Iaşi, Petru Baciu şi Carmil Iacob, au murit în urma contractării bolilor din acel timp.
Informaţii despre doi seminarişti pot fi găsite în revista "Lumina creştinului" din 1919. Directorul revistei, pr. Anton Gabor, care era şi profesor la Seminar, le-a dedicat câte un articol. Spicuim din aceste articole.
Carmil Iacob s-a născut la Răchiteni la 14 februarie 1893 din părinţii Mihai I. Iacob şi Caterina Andrici. Şcoala primară a urmat-o în satul său natal. La 14 martie 1907 este primit ca elev al Seminarului din Iaşi.
După 9 ani de studii (liceu şi filozofie scolastică) trebuia să înceapă cei patru ani de studiu al teologiei. A fost mobilizat în anul 1916 mai întâi la secţia 4 sanitară de la Roman şi apoi a fost mutat la Botoşani. La intervenţia pr. Ulderic Cipolloni a venit cu ceilalţi seminarişti în Iaşi, la Spitalul mobil nr. 7 "Galata", ca sanitar. A contractat tifosul exantematic, iar la 22 martie 1917 "şi-a dat sufletul fără să poată ajunge la preoţie". Pr. Grigore Enariu, directorul Seminarului, s-a îngrijit ca tânărul student să fie înmormântat la cimitirul "Eternitatea". "Înainte de a încheia aceste cuvinte despre iubitul nostru dispărut - precizează pr. Anton Gabor -, voiesc să-mi mai împlinesc o datorie de recunoştinţă faţă de dânsul. Colegii lui îl numeau în şagă secretarul redacţiei. În adevăr, în timpul său liber el m-a ajutat mult la expedierea revistei împreună cu ceilalţi confraţi ai lui. Preasfânta Inimă să-i răsplătească pentru toate acestea!"
Petru Baciu s-a născut la 24 martie 1894 la Mogoşeşti, din părinţii Ioan Baciu şi Varvara Emanteanu; a fost botezat de pr. Anselm Bazzichi, OFMConv. După terminarea Şcolii primare în satul natal a intrat la Seminarul din Iaşi la 16 septembrie 1908, "unde şi-a petrecut viaţa în studiu, rugăciune şi formarea caracterului preoţesc, până în vara anului 1916, când goarnele l-au chemat, împreună cu mai mulţi colegi, la îndeplinirea datoriei faţă de patrie". Chiar la intrarea în Seminar i-a spus părintelui director: "Credeţi-mă, părinte, că voiesc să intru în Seminar pentru a sluji lui Dumnezeu. Aş avea cu ce trăi în lume, dar nu-mi place lumea". După ce a fost purtat prin toată Moldova, a ajuns la Galata împreună cu colegii lui. S-a molipsit de tifos, "el n-a murit însă de tifos. Dumnezeu îi rezerva suferinţe mai mari pe acest pământ. După tifosul exantematic a urmat gălbinarea; nici aceasta nu l-a răpus; slăbise însă tare; şi totuşi, după fiecare convalescenţă, stătea mai departe la postul său, până veni în octombrie boala cea mai grozavă, meningita, care în două săptămâni l-a pus în mormânt". "Când profesorul său, pr. dr. Ioan Ferenţ, venea să-l viziteze şi să-i vorbească despre bunul Dumnezeu, şi când părintele voia să plece, îl apuca de mână gemând mişcător şi rugându-l astfel să mai rămână lângă dânsul. Nu mai putea spune altceva decât: Doamne, Dumnezeul meu, cuvinte cu care începe la noi actul de căinţă". S-a stins în seara zilei de 12 noiembrie 1917. Trupul i-a fost depus a doua zi în catedrală până în ziua următoare, când pr. Ulderic Cipolloni a celebrat Liturghia cu requiem. A fost înmormântat în cimitirul "Eternitatea" alături de colegul său, în apropierea mormântului preotului francez Arthur Dennetiere, răpus de tifos exantematic la 3 martie 1917.
"Aici îşi aşteaptă aceşti trei eroi ai datoriei învierea - încheie pr. Gabor articolul - , iar noi să ne rugăm fierbinte ca Dumnezeu să-i conducă la locul bucuriilor veşnice".
