Sfinţii sunt cei care-l aleg pe Isus pentru el însuşi şi îşi dăruiesc viaţa împreună cu el semenilor lor. De aceea, în primele decenii creştine, creştinii îşi spuneau "sfinţi", pentru că prin felul lor de a gândi şi de a trăi îl mărturiseau pe cel pe care ei îl celebrau şi-l întâlneau la "frângerea pâinii".

Într-adevăr, temeiul oricărei vieţi sfinte este Euharistia. În acest sens, ne putem lăsa ajutaţi de fericita Veronica Antal, care a trăit spiritualitatea euharistică în mod exemplar. Dacă citim viaţa Veronicăi şi la sfârşitul lecturii eliminăm participarea ei la Liturghie, precedată întotdeauna de recitarea sfântului Rozariu, sau orele neîntrerupte de adoraţie petrecute în bisericuţa din sat, vom observa că viaţa ei ar fi lipsită de ceva fundamental, care luminează tot itinerarul ei de credinţă şi dă sens sfârşitului ei tragic.

Veronica a înţeles că participarea la sfânta Liturghie înseamnă de fapt celebrarea dăruirii de sine împreună cu Cristos semenilor săi, înseamnă confirmarea vieţii care, împreună cu Cristos, se face pâine şi hrană pentru aproapele.

Mărturiile ne spun că în ziua în care tânăra Veronica şi-a întâlnit mirele ceresc - cu câteva ore înainte tocmai îi spusese prietenei sale Ana cuvinte tainice şi profetice: "Am să fac o nuntă frumoasă cum nu a mai fost" - prin sat se spunea că ea a murit martiră, recunoscându-i-se astfel viaţa sfântă pe care o dusese. În cazul Veronicăi, moartea sa eroică a fost văzută imediat de oamenii credincioşi ca o încununare şi confirmare a unui drum autentic de credinţă pe care ea l-a parcurs şi care a fost adânc ancorat, încă din fragedă vârstă, în acea taină euharistică în care Isus ni se dăruieşte în întregime.

Veronica a înţeles că, dacă Dumnezeu i se dăruieşte în mod real şi "în întregime" în sfânta Euharistie, aceeaşi totalitate trebuie să caracterizeze şi gestul ei de dăruire, motiv pentru care a voit să scrie şi a rămas scris pentru totdeauna: Eu sunt a lui Isus şi Isus este al meu.

Sensul deplin al totalităţii şi radicalităţii acestei decizii poate fi înţeles doar dacă ţinem cont de spiritualitatea euharistică a Veronicăi, spiritualitate care-i luminează întreaga viaţă: "Îmi amintesc - dă mărturie o prietenă a ei din Hălăuceşti - cum, într-o zi geroasă de iarnă, a venit la mine îmbrăcată cu un suman noatin de casă, acoperită de promoroacă şi pe jumătate îngheţată şi, în timp ce eu o compătimeam, ea mi-a spus: «Nu-i nimic, lele Viroană! Nu-i nimic, bine că m-am împărtăşit»". Dintr-o mărturie a prietenei sale Eleonora aflăm că "Veronica avea o predilecţie deosebită faţă de ora de adoraţie, mai ales în joile care urmează după Paşti, până la sărbătoarea Trupul Domnului... Pentru ea, Joia Verde era sărbătoarea sărbătorilor". Bădiţa Ghiţă, clopotarul, mărturiseşte: "Ne adunam 20-30 de persoane la biserică, unde făceam ora de adoraţie în fiecare joi noaptea spre vineri. Parcă o aud pe Veronica Antal, cu vocea ei puternică şi frumoasă, cântând la aceste ore".

Nu trebuie uitat că Veronica şi-a trăit încununarea eroică a credinţei şi vieţii sale curate în timp ce se întorcea acasă de la Hălăuceşti, unde tocmai participase la celebrarea sfintei Liturghii.

În sfârşit, sfântul Rozariu, despre care Veronica obişnuia să spună că este "arma ei, pe care nu o putea lăsa niciodată atunci când pornea la drum", o pregătea întotdeauna sufleteşte pentru întâlnirea celui pe care-l iubea mai presus de toate.

Viaţa, curăţia şi martiriul fericitei Veronica dobândesc sens în lumina spiritualităţii sale euharistice şi pot fi propuse, în aceeaşi lumină, credincioşilor şi tinerilor de astăzi, ca model de reînnoire a vieţii de credinţă şi de sfinţenie.