Odată cu "Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos", Dumnezeu ni s-a revelat, în ceea ce priveşte transcendenţa sa absolută, ca raţiunea de a fi a tot ceea ce există sau poate să existe. Odată cu "Fiul unul-născut al lui Dumnezeu", Dumnezeu ni s-a revelat că "s-a făcut om", realitate divină perceptibilă în matca spaţiului, a timpului, a creaturalităţii, a omenităţii, poziţionându-se sub formă de creatură în faţa creaturii. Odată cu "Duhul lui Dumnezeu" (Duhul Sfânt), Dumnezeu ni s-a revelat în creatură, "revărsat peste orice trup" (Fap 2,17), odată cu "iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre" (Rom 5,5). Fiind "asupra" unui om, este în el, vorbeşte prin el, se roagă în el, îl umple, îl face părtaş de darurile sale.
Pentru Noul Testament, Biserica este spaţiul Duhului Sfânt, locul în care lucrează şi în care noi experimentăm acţiunea sa. Însă dincolo de orice intimitate dintre Duh şi Biserică (Duhul Sfânt ca suflet, iar Biserica trup), rămâne mereu de nesuprimat distincţia dintre creatură şi Duhul Sfânt în ea, acel "mai mult" propriu lui, transcendenţă şi dăruire. Iar cea care însumează în propria fiinţă tot ceea ce se poate spune despre o persoană umană, dar şi despre Biserica însăşi, în ceea ce priveşte locuirea Duhului Sfânt în ea, este Maria, Maica Bisericii. Dar şi modelul ei. O, dacă am conştientiza...!
