Am ajuns în zilele frumoase ale timpului pascal şi ale primăverii, iar în această perioadă la Centrul Misionar Diecezan se adună darul credincioşilor din timpul Postului Mare, aşezat în "Cutia Speranţei". Privind generozitatea oamenilor şi bunăvoinţa preoţilor, m-am întrebat: "Ce-i determină pe oameni să-şi deschidă inima atât de mult?" Mi-am spus că, probabil, este chemarea sădită de Dumnezeu în fiecare dintre noi, de a avea grijă unii de alţii şi de a ne susţine, fiecare în modul său şi cu posibilităţile sale, fiecare înţelegându-şi misiunea şi responsabilitatea sa. Gândindu-mă la aceasta, mi-am amintit o întâmplare relatată de un misionar spaniol, pe nume padre Francisc. Povestea lui amintea de ultima seară petrecută în familie: "A sosit ultima seară, acea teribilă seară de rămas bun în care te gândeşti că pleci în misiune, dar nu ştii dacă o să-i mai regăseşti pe cei dragi când te întorci acasă. Eu, fratele meu şi sora mea ne găseam la masă, eu în faţa lor, iar tata în capul mesei. Tata avea în acel moment 72 de ani, ochii şi urechile îi fuseseră puternic afectate, de aceea era aproape orb şi surd; la acestea se mai adăuga şi tristeţea puternică a faptului că mama deja îl părăsise, mergând înaintea lui la Domnul.

Fratele meu, Antonio, după ce şi-a căutat cuvintele, i-a spus tatei: «Tată, Francisc şi cu mine vom pleca mâine. El va pleca misionar în Africa, iar eu voi pleca la muncă în America... Tu ce spui? Vrei să rămânem aici în Spania lângă tine?»

Tata ne-a privit cu ochii lui aproape închişi, a încercat să ne fixeze, apoi a răspuns: «De ce mă ispitiţi?! Ştiţi bine că vă iubesc mult şi că sunteţi totul pentru mine, pentru bătrâneţea şi slăbiciunea mea, însă voi trebuie să plecaţi, cu binecuvântarea mea, acolo unde Dumnezeu vă cheamă. Am să mă rog pentru voi. Francisc, tu să fii un instrument al Domnului acolo unde mergi, iar tu, Antonio, să munceşti şi să-ţi ajuţi familia, căci de aceea pleci!» În acele cuvinte am simţit ecoul mamei, care, atunci când a aflat că vreau să merg în misiune, mi-a spus: «Dacă Dumnezeu te cheamă, pur şi simplu du-te. Dumnezeu va rămâne alături de noi în locul tău».

În acea seară tata ne-a binecuvântat. În ochi avea lacrimi, dar nu voia ca noi să observăm, aşa că ne-a invitat la somn, motivând că în ziua următoare trebuia să ne trezim devreme. I-am spus: «Tată, nu te lăsăm pentru că nu ţinem la tine. Antonio pleacă pentru că doreşte să-şi ajute familia şi pe noi toţi, iar eu plec pentru că Dumnezeu m-a chemat să-i dau o mână de ajutor... Şi dacă nu merg eu, care mă simt chemat, atunci cine va merge? Tu ne înţelegi, mereu ne-ai înţeles. Te sărut şi te îmbrăţişez». Îi mulţumesc tatei şi familiei că m-au înţeles!"

"Dacă nu merg eu..., cine va merge?" Seara aceea, relatată atât de frumos, m-a mişcat şi m-a pus pe gânduri, căci în acest tablou ne identificăm toţi: persoane consacrate sau laici, misionari sau susţinători ai lor, oameni de aproape sau de departe; nimeni nu merge în misiune singur, chiar dacă se rupe de cei dragi. Noi, cei rămaşi acasă, încercăm să avem grijă de familiile noastre, dar şi să-i susţinem, după posibilităţi, cu cele necesare şi mai ales cu rugăciunea. Pentru aceasta, vă mulţumim!"