Am învăţat de la natură că, pentru a deveni bob de grâu, nu sunt suficiente doar ploaia şi soarele. Este nevoie şi de furtună, şi de vânt, şi de îngrăşăminte - toate acestea pentru ca rădăcina grâului să intre cât mai bine în pământ, extrăgându-şi de acolo, din profunzimea lui, tot ceea ce are nevoie spre a fi, într-o zi, un spic cu boabe pline, frumoase, gata să devină făină, apoi pâine aburindă pe masă.

În ziua în care m-am îndrăgostit pentru prima dată de viitorul meu soţ, pentru că văzusem atâtea exemple negative de familie în jurul meu, mi-am spus că îl voi accepta ca prieten şi apoi ca soţ doar dacă între noi va fi totul frumos, doar dacă nu va bea, nu va înjura, nu va fi violent, nu se va enerva, doar dacă mă va iubi aşa cum vreau eu, dacă mă va respecta, doar dacă mă va susţine în tot ceea ce înseamnă viaţa de familie.

Vreau să vă mărturisesc cu toată sinceritatea că în primele zile aşa a şi fost. Era cel mai frumos tânăr pe care îl întâlnisem până atunci, cel mai respectuos, senin, cu vorba dulce şi mereu plină de umor. Era plăcut să-l asculţi, să te laşi mângâiată de mâinile lui, ţinută de mână, cu un dialog foarte profund despre Dumnezeu şi Biserică; într-un cuvânt, era tot ceea ce îmi doream. Mă simţeam binecuvântată din toate punctele de vedere.

Treptat a început să fie invaziv, să mă întrebe unde am fost, cu cine am vorbit, de ce am stat atât de mult, de ce nu am răspuns la telefon, de ce m-am îmbrăcat cu rochia asta şi nu cu cealaltă, de ce mama s-a uitat la el cu duritate, de ce m-am uitat la acel tânăr pe care l-am întâlnit pe stradă, de ce i-am zâmbit, de ce m-am oprit în biserică în ultima bancă, deşi aş fi putut să merg în prima bancă şi să mă uit doar în faţă, la altar, nu la toţi bărbaţii care aveau să intre în biserică, de ce nu-i dau parola de la Facebook, dacă tot nu am nimic de ascuns, de ce iau mereu telefonul cu mine, dacă, la fel, nu am nimic de ascuns, şi tot aşa...

Mitul tânărului perfect în doar câteva zile s-a năruit complet! Nu era ceea ce îmi doream şi lângă un astfel de bărbat nu puteam să mai petrec nici măcar o zi, cu atât mai mult o viaţă întreagă. Şi l-am părăsit!

A urmat un moment de profundă meditaţie, la ceea ce a fost, la ce am pierdut, la ce nu a fost bine şi chiar la următorul care îmi va bate la poarta inimii. Oare o fi la fel? Oare tot la fel de fals o să fie? Oare tot aşa mă va trata? Dar oare nu aşa sunt toţi bărbaţii?... Bărbaţii ăştia, mai bine singură decât cu un astfel de soţ!

Dar oare există bărbatul perfect? Dar femeia perfectă?

Eu cred că, dacă ar fi existat bărbatul perfect, sigur nu se îndrăgostea de mine, pentru că nici eu nu sunt perfectă. Atunci, ce e de făcut? Să merg să-l caut din nou? Să-i cer iertare, spunându-i că nu l-am înţeles? Nu, nu voi face nimic din toate acestea. Trebuie doar să-mi scot din minte că ar exista bărbatul perfect, acel bărbat care ar face să fie doar soare în viaţa mea.

În fond, cum m-aş maturiza ca om dacă nu ar fi şi ploaie, şi vânt, şi furtună?... E nevoie de toate pentru ca omul din mine să crească, să înţeleagă faptul că perfecţiunea este doar la Dumnezeu şi că imperfecţiunea mea are nevoie de el şi de iubirea lui ca să tindă spre perfecţiunea lui, spre Dumnezeu.

Recunosc că eu nu am făcut nimic pentru prietenia noastră, pentru ca relaţia dintre noi să funcţioneze bine. Am intrat şi am aşteptat, l-am aşteptat doar pe el să facă, el să aibă iniţiativă, el să mă înţeleagă, să nu mă judece, să mă perceapă aşa cum eram.

Acum, la distanţă de acea atitudine, dar alături de el, am învăţat că trebuie să ne implicăm în egală măsură pentru ca să ne fie bine. Armonia vine acolo unde cei doi lucrează în armonie, iar binecuvântarea în astfel de cazuri nu întârzie să apară.

Era nevoie de acea furtună ca eu să-mi înfig şi mai mult rădăcinile în solul credinţei, al iubirii şi al speranţei, ca să ne fie bine ca familie. Şi, mulţumim lui Dumnezeu, ne este! (Claudia)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba