(continuare din numărul trecut)
Istorioară morală de Iosif Spillmann
Traducere de Mons. Mihai Robu
Regina spuse cuvinte pline de ură despre creştini şi aruncă o privire furioasă asupra fiului ei; apoi se ridică şi ieşi din odaie. Prinţul mai auzea foşnetul rochiei ei de mătase şi stătea în cumpănă dacă să meargă după ea să i se arunce la picioare şi să o roage pentru iubirea ce i-o arătase mai demult, să nu se facă părtaşă la o astfel de crimă, şi nici să nu-şi primejduiască mântuirea sufletului prin lupta pătimaşă împotriva învăţăturii lui Cristos. Dar simţea că va vorbi degeaba şi îşi spuse: "Aş întărâta-o mai tare şi aş împinge-o la o crimă şi mai mare. Sărmană mamă! Tu eşti vrednică de compătimire, nu bunul Ştefan, care va lua cununa martirilor".
Orice speranţă părea pierdută. Soarele se cobora spre munţii Asojama, iar pe malul mării se îmbulzea o mulţime nenumărată, dornică să vadă drama sângeroasă despre care se aflase într-o clipă. Nu departe de locul unde l-am întâlnit la începutul istorisirii noastre pe orbul Tobia, stătea o cruce făcută din grinzi grosolan cioplite. De cruce erau rezemate scări pentru victimă şi pentru călău; fiindcă, după obiceiul japonez, osânditul trebuia să se urce pe crucea înfiptă în pământ; el îşi rezema picioarele pe un lemn anume fixat de cruce şi i se legau mâinile de braţele laterale cu funii. Alte frânghii îi înconjurau picioarele şi le strângeau de grinda verticală. Victima trebuia să stea în această poziţie dureroasă în faţa spectatorilor până ce funcţionarul însărcinat cu execuţia dădea semnalul ca doi călăi să străpungă cu două suliţe ascuţite pieptul victimei de jos în sus. Aşa au murit cei 26 de martiri de la Nagasaki, a căror comemorare Biserica o celebrează la 6 februarie; între ei erau şi trei băieţi: aşa trebuia să moară şi Ştefan al nostru.
Acum tocmai îl coborau pe treptele palatului. El se rezema de braţul lui Ratiku, deoarece membrele-i zdrobite abia îl mai purtau. Şi Ioscimon, care păşea clătinându-se în mijlocul gărzii ce-l ducea pe condamnat la cruce, avea nevoie de sprijin; rachiul îi răpise aproape de tot nu numai mintea, ci şi puterea de a sta în picioare. Era dezgustător la vedere.
Mulţimea tresări şi începu să se agite când îl zări pe băiat înconjurat de soldaţi. Bonzii şi partizanii lor fanatici încercară să-l batjocorească; însă încercarea lor nu găsi ecou. Când oamenii văzură faţa palidă, dar voioasă a băiatului, fură cuprinşi de milă şi de admiraţie; nu văzuseră niciodată o asemenea faţă la un condamnat care mergea la cruce. Printre privitori se aflau şi grupuri de creştini; ei se îmbulzeau înainte, îşi luau rămas bun de la băiat, îl îmbărbătau, iar când el se recomandă rugăciunilor lor, se recomandară şi ei rugăciunilor lui la tronul lui Dumnezeu. Curseră multe lacrimi de compătimire şi se întinse tot mai mult peste acea gloată o tăcere respectuoasă, cu care păgânii japonezi asistară adesea mai târziu la martiriul creştinilor. În zadar căutau bonzii să aţâţe poporul la batjocuri, vocea lor nu găsi răsunet şi se stinse fără rezultat. O impresie şi mai rea produseră cuvintele lui Ioscimon, care, beat cum era, abia gângăvea şi îl înjura pe paj şi pe Dumnezeul creştinilor.
- Ha-ha - răcnea el -, frumos Dumnezeu, care s-a lăsat să fie răstignit! La fel îi vom răstigni şi pe închinătorii lui. Pe toţi - auziţi? Sunt vreo câteva mii în ţară şi toţi trebuie să vină la rând, îndată ce va muri tatăl meu; toţi, toţi, fără deosebire! Radiku, să-ţi iei 100 de ucenici şi să-i instruieşti în arta de a răstigni.
De aici şi până la Funai să se înalţe numai cruci, una lângă alta, şi nu vom înceta de a răstigni şi spinteca şi frige, până nu va dispărea cel din urmă creştin din ţară. Aceasta va fi o plăcere! Vino încoace, frăţioare! Hai de vezi cu ochii tăi ce-ţi vom face odată. Numai că această cruce a ta va fi mai lungă cu câţiva coţi, după cum se cuvine unui prinţ de Bungo.
Prinţul Sebastian, părăsind apartamentele reginei, unde încercase în zadar să salveze viaţa pajului, se grăbise spre locul de osândă şi ajunsese din urmă convoiul tocmai când se urca pe colina unde stătea înfiptă crucea. Acum norodul întreg putea vedea grupul cu comandantul şi cu cei doi fraţi atât de deosebiţi în caractere; toţi priveau la ei cu atenţia cea mai încordată, ca să vadă şi să audă ce se va întâmpla. Prinţul Sebastian nu luă în seamă vorbele ocărâtoare ale fratelui său beat, ci merse de-a dreptul la pajul Ştefan, îl îmbrăţişă în faţa poporului întreg şi spuse:
- Prefer să mor împreună cu acest băiat nobil, decât să am parte de ruşinea ta, nefericit frate! Ce mai zăboviţi? Veniţi încoace de mă legaţi şi mă răstigniţi împreună cu acest copil. Declar pe faţă şi în public înaintea voastră, bonzilor, şi înaintea vasalilor şi războinicilor tatălui meu şi înaintea poporului întreg că şi eu sunt vinovat de aceeaşi faptă ca acest băiat. Asemenea lui, mă închin şi eu lui Cristos, care a murit pe cruce pentru mântuirea lumii, şi sunt gata să mor şi eu pe cruce. La fel ca el, dispreţuiesc şi eu pe zeii cei falşi, ai căror inventatori stau aici, în faţa voastră.
Strigăte furioase din partea bonzilor întrerupseră cuvintele prinţului Sebastian: voiau să se repeadă prin şirurile soldaţilor asupra prinţului şi să-l sfâşie. În acelaşi timp, Ioscimon smulse lancea din mâna unui soldat şi voi să-l străpungă pe fratele său, dar acesta se feri instinctiv, iar lancea se înfipse cu atâta putere în călăul care stătea în spatele prinţului şi-l ţinea pe paj, încât el căzu la pământ cu un răcnet înfiorător. (va urma)
