Îmi amintesc şi acum cum părintele, la finalul cursului pentru logodnici, ne spunea să luăm în calcul "totul" în vederea căsătoriei noastre: "Nu ştim ce va însemna acest «împreună» al vostru, de ce v-a voit Dumnezeu unul pentru celălalt şi nu unul cu altcineva. De la o viaţă foarte fericită şi plină de bucurii şi realizări până la una plină de încercări şi necazuri, poate să intervină orice. Ceea ce nu trebuie să uitaţi vreodată este că pentru toate momentele, fie bune, fie grele, Dumnezeu v-a chemat să vă staţi alături. Şi aş mai adăuga: mai ales la greu trebuie să vă staţi alături..."
Aceste cuvinte au venit asupra noastră şi asupra colegilor ca o bombă! Niciodată nu ne pusesem problema încercărilor. Visam doar la frumos, la iubire, şi aş spune că acel adaos al părintelui chiar m-a făcut să mă simt prost. Dar l-am luat ca atare!
A urmat nunta, unde totul a fost minunat. A venit luna de miere, pe care, de asemenea, am petrecut-o doar noi doi, undeva departe de casă. Începuserăm bine...
La circa doi ani de la aceste evenimente - surpriză! Într-o seară, soţul îmi spune tranşant: "Dacă vrei, eşti liberă! Nu mai simt nimic pentru tine!" Am crezut că e una dintre desele lui glume, dar gravitatea vocii m-a făcut să cer precizări suplimentare: "Ce s-a întâmplat? Eşti bine?" "Simplu de tot, a continuat el, simte-te liberă; dacă vrei, poţi pleca cu cine vrei. Eu simt că nu mai pot continua".
Nu puteam să cred că tot ce auzeam era adevărat. Nu mă înşelase, nu îmi reproşase nimic, era mulţumit de mine, ba chiar ne doream şi un copil. Ce se întâmpla?
Abia atunci mi-au revenit în minte cuvintele părintelui de la sfârşitul cursului: "Luaţi în calcul totul! Nu se ştie cum şi ce va fi viaţa voastră de familie, dar să nu uitaţi: mai ales pentru momentele grele Dumnezeu v-a pus alături unul de celălalt". Acum venise momentul acela, să stau alături...
L-am luat cu binişorul şi l-am întrebat ce se întâmplase, de ce a ajuns să gândească aceasta, ce l-a nemulţumit sau ce îl nemulţumeşte. L-am asigurat că, indiferent ce s-a întâmplat, eu tot îl iubesc şi că nu l-aş abandona pentru nimic pe lume.
Un amănunt însă m-a pus pe gânduri: privirea lui. Nu mai era cea pe care o cunoşteam. Nu mă privea în ochi. A plecat în dormitor şi s-a pus pe plâns. Am înţeles atunci că problema era mai profundă, era una de sănătate şi nu doar o opţiune prin care să se debaraseze de mine. Şi am sunat ambulanţa...
Pe fondul dorinţei patronului de a micşora echipa de muncitori, gândindu-se că şi el s-ar putea găsi printre cei daţi afară, făcuse un puseu de depresie atipică. Evident că acum trebuia să-i stau alături mai mult decât oricând. Acum era "greul" sau, mai bine spus, începuse greul.
A fost nevoie de ceva timp ca să-şi revină, iar acum ne amuzăm de acea seară "serioasă" în care îmi spunea "să-mi fac bagajele". Iar Învierea, timpul Paştelui, a avut rolul său cu tot ce înseamnă trezirea naturii la viaţă, ieşirea noastră în natură, învierea lui Isus, aportul prietenilor şi mai ales cuvintele părintelui de la curs... (Cristina Florentina)
