A fi creştin înseamnă a avea o strânsă relaţie de prietenie cu Isus şi cu sfinţii, o legătură care presupune o continuă creştere în cunoaşterea celuilalt. Aşa cum despre Isus Cristos învăţăm din Sfânta Scriptură şi din tradiţia Bisericii, luminaţi şi asistaţi de Duhul Sfânt, la fel trebuie să aprofundăm, să înţelegem şi să imităm vieţile sfinţilor. Îndemnul apostolului răsună şi astăzi: "Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos" (1Cor 11,1), pentru că "cine se aseamănă se adună". Astfel s-au adunat şi ajutat, de exemplu, sfinţii Dominic Savio şi Don Bosco. Dominic s-a născut la 2 aprilie 1842, în apropierea oraşului Torino. Încă de mic şi-a exprimat cu înflăcărare dorinţa vieţii sale: sfinţenia. Astfel, deşi părea imposibil pentru acele timpuri, la vârsta de doar şapte ani a primit prima sfântă Împărtăşanie. În acea zi Dominic spunea: "Tot ce am mai scump pe lume este Isus! Mă voi spovedi şi împărtăşi cât mai des". Şi a adăugat cu hotărâre: "Mai bine moartea, decât păcatul!"

Dorea să fie sfânt, dar nu singur: voia ca toţi să calce pe urmele lui Cristos. Astfel, nu doar că nu mânca fără să-i mulţumească Domnului, dar îi mustra pe toţi, mici sau mari, când refuzau să se roage înainte de masă. El nu cunoştea frica: "De ce să mă tem? Eu nu sunt singur! Am îngerul păzitor care mă însoţeşte". Mai mult, voind să semene în totalitate cu Isus, lua deseori asupra sa greşelile altora. Într-o zi, acuzat pe nedrept că "a stricat" soba clasei, Dominic nu a negat şi a fost pedepsit. Apoi, descoperindu-se adevărul şi întrebat fiind de ce a luat asupra sa vina colegilor, a răspuns: "Acei copii, vinovaţi deja de alte rele, ar fi fost exmatriculaţi. Eu speram să fiu iertat! Şi apoi mă gândeam la Isus: şi el a fost pedepsit pe nedrept". Inima sa ardea de pasiunea de a fi ca Isus: sărac, iubitor de oameni, salvator de suflete.

La 12 octombrie 1854, a fost dus de tatăl său la oratoriul lui Don Bosco şi încredinţat acestui mare sfânt. Asemenea educatorului său, era înflăcărat de dorinţa de a câştiga suflete pentru paradis. Imediat după proclamarea dogmei Neprihănitei Zămisliri, la 8 decembrie 1854, Dominic a compus această rugăciune: "Marie, îţi dăruiesc inima mea. Fă să fie pe veci a ta! Fă-mă mai degrabă să mor, decât să fac un singur păcat. Isus şi Maria, voi sunteţi pentru totdeauna prietenii mei".

Într-o zi, pe când Dominic se juca împreună cu alţi copii, Don Bosco a venit în mijlocul lor şi i-a rugat să scrie pe un bileţel dorinţa lor cea mai mare. Fantezia copiilor s-a pus imediat în mişcare şi fiecare a cerut tot felul de jucării şi lucruri. Pe un bileţel, semnat de Dominic, scria doar atât: "Eu vreau să mă ajutaţi să fiu sfânt!" Aceasta era dorinţa lui cea mai mare: să fie sfânt! Noi ce dorinţe avem?

În anul 1857 starea de sănătate a lui Dominic a devenit fragilă. S-a întors în casa părintească şi a început să se pregătească pentru o moarte sfântă, aşa cum sfântă i-a fost şi viaţa. La 9 martie, condus de Neprihănita Fecioară, radiind de fericire şi văzând cerurile deschizându-se, a plecat spre paradis, spre Isus, speranţa şi iubirea vieţii sale.

"Căpitan la doar 15 ani", pentru că voia să-i conducă pe toţi la Cristos, Dominic a fost numit de papa Pius al XI-lea: "Micul gigant al sufletului", declarându-l, la 9 iulie 1933, eroul virtuţilor creştine. La 5 martie 1950 a fost beatificat de papa Pius al XII-lea, care l-a şi canonizat la 12 iunie 1954, devenind astfel cel mai tânăr sfânt catolic fără coroana martiriului.