Trecuse mai bine de o lună de când noi nu ne mai vorbeam, nu mai mâncam împreună, nu mai stăteam împreună şi nici nu se mai interesa nimeni de copii. Într-un fel sau altul, totul era pe umerii mei, pe firavii mei umeri, iar el nu dădea nici măcar un semn că şi-ar dori să punem punct acestei atmosfere tensionate şi lipsite de sens.

Singurii care au profitat de istoria asta au fost copiii. Nu mai ascultau, nu-şi mai făceau temele, nu mai veneau la timp acasă, iar noi, în faţa atitudinii lor, de multe ori lipsite de cel mai banal respect, eram neputincioşi. De fapt eram divizaţi, ca doi competitori, atenţi ca nu cumva unul să vadă strategiile de atac ale celuilalt.

Între timp am trecut pe rând, mai întâi la naşii de cununie, apoi la părinţi, apoi la un psiholog, apoi la un preot şi urma să merg şi la un avocat. Cum de ce? Cine ar fi rezistat în tensiunea în care mă aflam eu? Să nu vorbeşti, să nu primeşti un stimul, un semn, un gest cât de mic, să fii abandonată într-o casă în care altădată era viaţă şi bună dispoziţie. Nu, nu mai rezistam! Proiectul vieţii mele de familie trebuia să se termine cât mai repede, altfel riscam să intru în depresie, să înnebunesc şi apoi să mă sinucid. Şi nu voiam asta!

Într-o zi, pe când eram la serviciu, în pauza de masă, o colegă care intrase pe pagina de facebook, a găsit ceva frumos şi a citit cu glas tare: "Darul cel mai de preţ pe care părinţii îl pot face copiilor lor este acela de a se iubi"! Şi imediat a mai citit unul: "Cea mai mare slăbiciune a lui Dumnezeu este să ierte, iar cei care cred în el..." Şi a făcut o pauză în care nu a mai spus nimic, pentru că la rândul ei se afla într-o situaţie similară, apoi, printre sughiţuri, a adăugat "iar cei care cred în el..." şi a început să plângă. Instinctiv m-am dus şi am îmbrăţişat-o, putând astfel să văd şi restul mesajului: "...trebuie să ierte!" Era exact ceea ce eu nu făceam, dar aşteptam de la soţ să facă.

M-am întors în acea seară acasă şi l-am găsit pe soţ reparând uşa de la magazie. L-am privit de la distanţă şi mi s-a făcut milă de el. Fusese atâta înflăcărare în iubirea noastră, trăisem atâtea momente frumoase împreună, ne uneau trei copii, iar acum unde erau toate acestea? Cine greşise şi cine trebuia să ceară iertare? Sau, mai bine spus, cine trebuia să acorde iertarea?

Mi-au trecut în acel moment mii de versiuni de cerere de iertare prin minte. Mă gândeam să merg şi să-i spun direct în faţă: "Iartă-mă, am fost o proastă!" Dar consideram că mă umilesc şi aveam şi eu demnitatea şi orgoliul meu. Mă gândeam să pregătesc un ceai, o cafea sau o ciocolată caldă, să-i ies în întâmpinare cu ceva ce nu mai făcusem de mult, dar orgoliul din mine pur şi simplu mă paralizase!

Continuam să-l privesc de la distanţă fără să spun nimic. Altădată l-aş fi sărutat imediat după ce intram în casă, i-aş fi povestit o grămadă de lucruri de la serviciu şi până seara târziu tot nu mi-ar fi lipsit subiectele de discuţie, dar acum, acum mă mulţumeam să-l privesc şi să mă gândesc la cele două mesaje frumoase de pe facebook. Apoi am făcut primul pas...

I-am spus pe nume, apoi am continuat: "Ce s-a întâmplat cu noi? De ce această răceală? Tu eşti mulţumit cu această stare? Tu eşti fericit cu mine alături? Stăm de atâta timp ca doi străini în casă. Ne privesc copiii şi profită de neînţelegerea dintre noi. Ne-am comportat ca doi copii de grădiniţă. Ne-am furat jucăriile unul celuilalt, apoi am aşteptat ca celălalt să facă primul pas. Nimeni nu ne poate rezolva problemele, dacă noi nu vrem! Înţelegerea dintre noi nu ne-o poate reda nimeni, dacă noi nu o acceptăm! Iartă-mă! M-am comportat urât faţă de tine, am pretins şi am aşteptat de la tine fără ca eu să ofer nimic în schimb. Cel mai frumos dar pe care îl putem face copiilor noştri este ca noi să ne iubim... şi să ne iertăm". (Carmen)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba