Noi, femeile, aşa cum se spune, vorbim mult şi, la fel, tot aşa cum se spune, nu de fiecare dată la obiect. În fond e un mod de a fi. Căutăm să întreţinem atmosfera, mai ales în prezenţa unor persoane care de regulă nu prea vorbesc şi ca atare induc o senzaţie de plictiseală. Chiar aşa, cum ar fi lumea fără vorbele noastre, fără acele ore pe care aparent le pierdem discutând lucruri inutile, dar în realitate e un timp pe care îl petrecem alături de persoane de multe ori singure? Trebuie să o recunoaştem, suntem o alinare pentru mulţi!
Şi pentru că aşa stau lucrurile, evident că nu pierd o astfel de ocazie nici în familie. Abia soseşte soţul acasă că îl şi întreb cum a fost, pe unde a fost, ce a făcut, ce a întâlnit, ce mai spune lumea, ce mai e nou la el la serviciu, ce mai fac ai săi şi aşa mai departe. Iar el nici nu apucă să se descalţe, că e nevoit să facă faţă acestui tir de întrebări, de multe ori puse doar de dragul de a fi puse. Recunosc, nu o dată, întrebările mele nu doar că au incomodat, dar au deranjat atât de tare încât s-a enervat, iar reacţia lui a fost pe măsură. În astfel de condiţii îmi luam imediat hotărârea să încetez, dar nu reuşeam niciodată mai mult de două trei zile. Iar întrebări, iar răspunsuri scurte şi pline de ironii din partea soţului, iar eu începeam să mă consum. Îmi şi spuneam că nu mă mai iubeşte, că atenţia lui nu mai e atât de mare faţă de mine aşa cum era în primii ani de căsătorie, că nu mai e la fel de deschis să vorbim, să-mi spună ce mai face şi, bineînţeles, să-i spun ce mai fac. Îl şi vedeam cum mă trădează, cum mă vorbeşte de rău, cum caută să mă îndepărteze, să mă facă să mă simt prost, aşa încât, într-o zi, să fiu eu cea care îi spune că nu mai rezistă în acest proiect.
Era perioada Postului Mare. În acel an sărbătoarea Paştelui a avut loc mai târziu, undeva pe la finalul lunii aprilie. Încă de la Miercurea Cenuşii îmi luasem hotărârea de a vorbi doar atunci când trebuie, ce trebuie şi cât trebuie. Mi-am spus: "Nicio vorbă în plus, nicio vorbă în minus!" Chiar dacă, trebuie să o recunosc, mi-a venit foarte greu!
Într-o după-amiază era la mine o vecină. Vorbeam de-ale noastre, dar nu era bârfă, ci mai mult o discuţie constructivă. La un moment dat s-a auzit uşa şi, fără să salute, fără să întrebe nimic, pe holul de lângă bucătărie, mergând spre baie, soţul, încălţat cu o pereche de cizme pline de noroi, a trecut în fugă. Vecina l-a văzut şi aştepta reacţia mea. Mă ştia că sunt o femeie "vulcanică", că nu rezist la o astfel de scenă, dar atunci, chiar mi-am propus să tratez totul cu mult calm, aşa încât, la privirea ei care mă provoca să spun ceva, am răspuns: "E soţul, de fapt acele cizme pline de noroi l-au adus acasă. Mizeria se şterge, dar, dincolo de ea, e semn că nu sunt singură, că cineva, chiar dacă plin de noroi, îmi deschide uşa. Şi apoi, e soţul meu!"
Reacţia a uimit-o şi pe vecină şi trebuie să o recunosc, m-a uimit şi pe mine. Era pentru prima dată când nu mai spuneam nimic, când nu mai făceam nicio observaţie. Hotărârea pe care o luasem la intrarea în Postul Mare era una serioasă, iar acum, aflându-mă oarecum pe final, mi-am propus să o continui, mi-am propus să nu mai spun nimic, să nu mai vorbesc decât ceea ce trebuie să vorbesc şi, mai ales, atunci când trebuie să vorbesc. Într-un cuvânt, m-am decis să tac! Şi bine am făcut! Acum e un fel de Paşte continuu la mine în casă, pentru că mereu e bucurie, iar soţul e în sfârşit liber să-mi spună ce vrea şi când vrea, pentru că nu-l mai stresez cu întrebări inutile (Carmen).
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
