(continuare din numărul trecut)

Istorioară morală de Iosif Spillmann

Traducere de Mons. Mihai Robu

După ce prinţul Sebastian a fost de acord ca principele de Tosa să nu aducă jertfă zeului mării, unul dintre bonzi a spus:

- Dar noi nu ne mulţumim cu atât, zeii noştri îl urăsc pe acest zeu străin, care vrea să dea frumoasa noastră împărăţie, bucată cu bucată, în stăpânirea acestor străini vicleni, care vestesc noua lui lege. Cine este japonez adevărat şi iubeşte libertatea ţării sale îl blestemă pe acest zeu şi pe partizanii lui şi rămâne credincios zeilor noştri, care au salvat până acum frumoasa noastră Japonie de orice primejdie.

- Principe de Tosa, nu vă aşteptaţi să vă fim credincioşi, dacă dv. vă lepădaţi de credinţa în zei. Pentru ultima oară vă îndemn să vă supuneţi obiceiului strămoşilor voştri.

- Pentru mărirea şi libertatea Japoniei sunt gata să scot sabia împotriva oricărui duşman şi să-mi vărs sângele, a răspuns principele, însă Japonia va fi într-adevăr liberă şi fericită numai atunci când va fi salvată de toate aceste minciuni cu care i-aţi umplut pe locuitorii ei, tu şi cei de seama ta, şi când va străluci soarele adevărului şi al harului, care singur poate aduce fericirea adevărată.

- Ajunge, ajunge, l-a întrerupt Sivan pe noul convertit. Dacă n-aş şti că eşti un japonez adevărat, cu toată credinţa în Dumnezeul cel nou, pe care ni-l predică oamenii albi din Apus, nu ţi-aş fi pus la dispoziţie pe vitejii mei războinici. E drept, te credeam mai chibzuit şi nu credeam că vei îndepărta simpatiile acestor bărbaţi evlavioşi şi a războinicilor mei curajoşi din pricina unei asemenea ceremonii. Cu toate acestea, la porunca şi după voinţa mea ei se vor lupta ca vasali credincioşi pentru dreptul tău. Din partea mea poate să facă fiecare după convingerea sa, ori să se roage la Kami, ori să se închine lui Buda, ori să se facă creştin, aşa cum fac eu în regatul meu. Dar în ziua când voi afla că vei dărâma cu forţa vreun templu sau vreo mănăstire de bonzi, voi socoti regatul Tosa ce ţi-l recuceresc războinicii mei ca o feudă a mea şi-l voi da nobilului Sikatora, nepotul soţiei mele. Şi acum, Sikatora, băiatul meu, pune darurile pe altarul zeului.

Respectivul, care a înaintat cu politeţe şi asupra căruia s-au aţintit toate privirile, era o figură zveltă, tânără, în pragul adolescenţei. Oricine privea la faţa lui prietenoasă şi în ochii lui sinceri nu putea să nu-l iubească. El s-a plecat respectuos şi a spus:

- O rege, m-ai iubit totdeauna, şi de când Sikatondono m-a luat ca fiu adoptiv, m-ai considerat ca un nepot al tău. Însă favorul de care-mi vorbeşti acum, să nu-mi revină niciodată. Regatul Tosa aparţine principelui său legitim, chiar dacă el este creştin. În ce priveşte jertfa care s-a adus zeului mării, mă simt nevoit să-ţi spun că multe lucruri pe care le-am văzut la curtea ta mi-au zdruncinat credinţa în zeii noştri. Dar nu am ajuns încă la o convingere deplină. De mă voi convinge vreodată că religia străinilor este cea adevărată, atunci voi face cum au făcut aceşti doi principi, fiul tău mai mic şi cumnatul tău. Până atunci voi urma exemplul tău, o rege, şi sunt gata să aduc lui Midsu-no-Kami jertfa prescrisă de datina străbună.

Sikatora a spus aceste cuvinte cu atâta modestie şi tărie, încât toţi se uitau la el cu admiraţie. Lui Sivan i-a plăcut isteţimea ce se arăta din gândirea băiatului şi a hotărât în inima sa să se folosească de el pentru a-şi atinge vastele sale planuri politice.

Imediat după ce Sikatora a depus darurile pe altar, regele şi-a luat rămas bun de la principele de Tosa şi a părăsit corabia amiralului împreună cu fiul şi nepotul său pentru a se întoarce la castel. Ancorele s-au ridicat, vintrelele s-au întins şi flota de război a principelui creştin şi a războinicilor săi păgâni a ieşit încet din frumosul golf Usuki şi s-a îndreptat spre ţărmul din faţă al regatului Tosa.

3. Prinţul şi pajul

Vintrelele flotei de război au dispărut încetul cu încetul din ochii lui Sikatora, care se uita îndelung la ele de pe un dâmb al parcului regesc, iar soarele se pleca spre culmea munţilor Asojama. Tânărul a mai aruncat o privire asupra mării liniştite şi asupra peisajului minunat şi voia să se întoarcă la castel. Cufundat în gânduri serioase din cauza scenei ce-o văzuse pe corabia de amirali, păşea pe cărarea parcului, printre tufe înflorite de camelii, când i-a ieşit înainte un paj al reginei.

- Prinţule, a spus băiatul plecându-se adânc, sunteţi căutat. Stăpâna mea, regina, vă cheamă. Ea se află împreună cu prinţesele în chioşcul cel nou de lângă iazul Ossidori.

- Du-mă la ea, a spus prinţul Sikatora. Nu mă pot orienta încă bine pe cărările întortocheate ale acestei imense grădini. Iazul Ossidori e în vale, dincolo de dealul pe care stă castelul, nu departe de crângul bonzilor. Este cam jumătate de oră de mers până acolo.

- Vă duc eu până acolo, vom face un sfert de oră; căci eu cunosc parcul, care e frumos şi mare, cum se cuvine unui rege.

(va urma)