Obişnuiam să discut mult cu prietenele, mai ales la o cafea, dar şi la locul de muncă. În viziunea mea discutam "de-ale noastre, de-ale femeilor", dar nu m-am gândit niciodată că prin ceea ce spuneam îmi făceam mult rău. Subiectul preferat era evident "al meu", adică soţul! Ce a mai spus, ce a mai făcut, pe unde a mai fost, cu cine s-a mai întâlnit şi multe alte subiecte, pe care în mod cinstit nu ar fi trebuit să le scot din casă. Dar pentru că era antrenant şi pentru că aveam cu cine, dintr-o vorbă în alta, la final îmi dădeam seama că de fapt ceilalţi îmi ştiau toată casa, în timp ce ei se protejau, determinându-mă doar pe mine să vorbesc. Evident că de multe ori se şi foloseau de ceea ce spuneam eu.
Într-una din zile, o prietenă mi-a spus că l-a văzut pe soţul meu în oraş. Era în faţa unui bar aşteptând pe cineva. Evident că am intrat la bănuieli! Ştiam că s-a dus la serviciu şi că în acel timp, lucrând în construcţii, se afla în afara localităţii şi că, în mod normal, cel puţin la ora despre care îmi spusese prietena, nu trebuia să fie acolo. Şi am început să fabulez!
Ajuns acasă am început "tărăboiul". Am apelat la tehnica "atacul e cea mai bună apărare"! Şi am început să-i "torn!" Era clar că nici nu a avut timp să se apere, doar îl aveam la mână! Trebuia să-mi povestească cu lux de amănunte unde a fost în acea zi, ce a făcut, cu cine s-a întâlnit şi, mai ales, ce planuri avea de viitor, pentru că aşa, cel puţin în viziunea mea, nu se mai putea. Deja mă vedeam trădată! Şi, mai ales, cu cine! Şi cine ştie de câte ori! Şi câte îmi mai ascundea încă!
În timp ce îmi vărsam amarul, la un moment dat îi sună telefonul. Era directorul firmei la care lucra. L-a întrebat ce face şi apoi l-a rugat să meargă să continue munca pe care i-o încredinţase. Era vorba de un apartament al unei bătrâne care avusese un incendiu. Şi pentru că nimeni nu îi sărise în ajutor dintre autorităţile statului, acel director s-a angajat ca împreună cu muncitorii din subordine să repare apartamentul bătrânei pe banii firmei, având apoi anumite facilităţi în faţa statului.
Aşadar, alarma se dovedise falsă! Şi eu care îmi făcusem atâtea scenarii, fără să-i dau posibilitatea să se justifice! Recunosc, în acel moment, pentru prima dată, m-am ridicat şi l-am îmbrăţişat, rugându-l să mă ierte. Discuţiile mele cu prietenele m-au făcut să bagatelizez munca pe care el o făcea spre binele familiei noastre. E adevărat că şi eu munceam, dar şi el, şi aşa cum mie îmi plăcea să fiu respectată, trebuia să-l respect şi eu. Şi cine ştie de câte ori l-am tratat la fel! M-am luat după prietenele mele şi l-am desconsiderat "desfiinţându-l" în ochii lor, considerându-l un om de nimic.
Iar el, aşa, cu toate momentele mele capricioase, continua să lucreze spre binele familiei, continua să spună rugăciunea alături de mine, seară de seară, şi să îi îndemne pe copii la bine.
Acum mai iau câte o cafea cu prietenele, dar îmi măsor foarte bine cuvintele. Spun doar ceea ce este de spus şi nu mai cred tot din ceea ce mi se spune. Cum era să mă coste amărăciunea din cafea! Aici te poate duce anturajul greşit! (Irina)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
