Istorioară morală de Christophor v. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Ca să-i răsplătească pe Laurenţiu şi Ioana pentru binele făcut, contesa a propus să vândă unul dintre diamante în schimbul moşioarei pe care Laurenţiu o avea în arendă. Această propunere i-a plăcut foarte mult contelui.

- Da, a spus el, diamantul să fie vândut spre folosul acestor oameni binefăcători! Căci ei ne-au salvat o comoară mult mai preţioasă - faţă de care toate aceste pietre sunt un nimic - l-au salvat pe bunul nostru Ludovic.

Contele şi contesa au ajuns la o înţelegere cu doamna şi domnul de Waldenberg. Doamna de Waldenberg a rămas încântată de diamant, care era prins într-un inel, şi pe care dorea foarte mult să-l aibă. Valoarea nestemată era doar cam la jumătate din ceea ce valora moşioara. Contesa mai voia să adauge câteva diamante care străluceau în nişte cercei de aur, dar domnul de Waldenberg a spus: - Nu este nevoie, ar fi prea mult. Vom încerca să facem astfel: dv. o să-i dăruiţi soţiei mele inelul cu diamant, care îi place atât de mult şi care va avea o valoare nepreţuită pentru că îi va aminti de o prietenă atât de nobilă. În schimb, îi vom da lui Laurenţiu moşia, pe care o arendase numai nouă ani, în arendă pentru totdeauna şi pe viitor să plătească numai jumătate din arenda pe care o avea de plătit anual. În felul acesta poate considera moşia ca proprietate a sa cu obligaţia de a plăti o mică dare anuală. Şi aşa el va putea să-şi asigure un trai liniştit şi să pună ceva deoparte şi pentru copiii săi!

Contele şi contesa au fost de acord cu această propunere înţeleaptă şi administratorul a scos imediat actul de donaţie.

Domnul de Waldenberg voia să-l cheme pe Laurenţiu, dar contesa a spus:

- Nu! Voi merge eu la Elersee împreună cu soţul meu şi Ludovic ca să înmâneze chiar el actul de donaţie scumpilor săi părinţi adoptivi.

Domnul de Waldenberg a spus:

- Ei bine, aşa este mai potrivit. Dumneavoastră veţi şti să faceţi darul într-un mod mai frumos şi nobil. Voi merge şi eu acolo împreună cu soţia mea.

Imediat s-au înhămat caii la trăsură şi s-au îndreptat într-acolo. Trăsura s-a oprit în faţa uşii bunilor oameni. Ludovic a fost primul care a sărit din trăsură şi i-a înmânat lui Laurenţiu actul. Laurenţiu l-a citit, a rămas foarte mirat şi apoi a privit mişcat spre cer; Ioana tremura de bucurie şi striga cu ochii plini de lacrimi şi cu mâinile îndreptate spre cer:

- O Dumnezeul meu, care va să zică de acum înainte putem considera drept proprietatea noastră această casă, în care am trăit până acum în calitate de chiriaşi, şi tot aşa câmpiile şi luncile ne vor aparţine?

- Chiar aşa este, a spus domnul de Waldenberg. Amabilitatea voastră faţă de un copil străin care rătăcea fără adăpost v-a procurat vouă şi copiilor voştri un cămin propriu.

Doamna de Waldenberg a adăugat:

- Aşa este răsplătită orice faptă nobilă; şi oricât de bine ar fi răsplătită în lumea aceasta, în lumea cealaltă o aşteaptă o răsplată mult mai frumoasă!

Locuitorii din întregul sat Elersee nu se puteau minuna îndeajuns de vizita cea înaltă la sărmanul Laurenţiu şi de darul cel mare; iar soţia bogătaşului Kirchenbauer i-a spus soţului ei:

- Dacă am fi ştiut una ca aceasta, l-am fi luat noi pe micul francez în casa noastră şi l-am fi crescut.

Kirchenbauer trebuia să recunoască acum că bănuiala, cum că Laurenţiu i-ar fi furat galbenii, s-a dovedit că nu este adevărată. El a mers la Laurenţiu şi i-a mărturisit marea nedreptate pe care a făcut-o, spunând peste tot că este un hoţ şi i-a cerut iertare. Acum îşi îndrepta bănuiala spre un altul, pe care îl considerase până acum cel mai bun prieten, spre vecinul său Ghiară. S-a îndreptat imediat spre Waldenberg, s-a înfăţişat la judecătorie şi a spus că are de făcut o nouă acuză în privinţa galbenilor furaţi.

- Această acuză, cu siguranţă, o să fie tot atât de nelalocul ei ca şi cea împotriva lui Laurenţiu, a spus judecătorul. Dar să auzim!

Ţăranul a istorisit, în felul său, pe larg:

- Când a venit aşa pe neaşteptate războiul francez nu mai ştiam unde îmi stă capul. Acţiunile şi economiile mele de 20 de ani, şi anume cei 50 de galbeni, mă îngrijorau foarte mult. Aş fi voit să le ascund undeva foarte bine, şi nu prea ştiam unde. Atunci l-am întrebat pe vecinul meu Ghiară şi i-am cerut sfatul. El este un bărbat înţelept şi a ştiut întotdeauna să mă sfătuiască bine. Domnul Ghiară mi-a spus: "Ascunde banii tăi în timpul nopţii sub o cărămidă de la zidul grădinii, acolo nu o să-i caute nimeni. Hârtiile lasă-le unde sunt; de ele nu se va atinge nimeni". Acest sfat mi-a plăcut foarte mult; m-am ţinut, aşadar, de el. Noaptea, la ora 12.00, când dormeau cu toţii, m-am furişat în grădină. Pentru că era foarte întuneric i-am spus soţiei să vină cu o lanternă; căci pentru a ascunde bine banii trebuia să văd bine. Dar banii mă îngrijorau zi şi noapte. Îndată ce s-au retras francezii, voiam să iau galbenii ascunşi în zid. Dar când am ajuns acolo era cât pe ce să mor de spaimă; căci din cei 50 de galbeni nu am mai găsit niciunul. Nu am putut să închid ochii toată noaptea; înainte de a se face bine ziuă am alergat la vecinul meu Ghiară, am bătut la uşă şi am făcut gălăgie până s-a trezit şi le-am spus marea mea nenorocire.

(va urma)