Cui nu-i i-ar plăcea atunci când este copil să primească tot ceea ce îşi doreşte!? Mie nu mi-a lipsit niciodată nimic. Am crescut singur la părinţi şi, pentru că mă aveau numai pe mine, m-au "îndopat" cu iubirea lor. Pentru mine jucăriile, pentru mine dulciurile, pentru mine linişte în casă ca să mă odihnesc, mie laudele, chiar dacă aveam rezultate slabe la şcoală, mie dreptate de fiecare dată, chiar dacă nu o aveam, pentru mine au fost toate, inclusiv părinţii. Erau ai mei, eu eram al lor, iar ei ştiau aceasta şi ar fi făcut orice ca să-mi facă pe plac. Şi am crescut aşa...

Nu-mi făcusem niciodată patul, nu făcusem curăţenie în camera în care locuiam, iar vasele, după ce mâncam, ar fi stat acolo şi o săptămână murdare şi nu m-aş fi atins de ele, dacă nu ar fi venit mama să le spele. Cel mai greu îmi era la şcoală când trebuia să-mi fac temele şi să învăţ. Prea mă "obosea" învăţătoarea când îmi reproşa: "Iar nu ţi-ai făcut temele! Iar nu ai învăţat!" Dar nu putea să-mi spună mai mult, pentru că părinţii s-ar fi supărat, iar ea ştia aceasta şi la rândul ei mă proteja.

Adolescent fiind şi obişnuit să primesc totul, am început să mă "leg" de fete. Pe de-o parte îmi plăceau, dar pe de altă parte aveam o satisfacţie nebună să le umilesc, să le spun că sunt urâte, că nu valorează nimic, că nu ştiu să se îmbrace, nu ştiu să meargă, să zâmbească. Şi pentru că eram învăţat că totul mi se cuvine, evident că şi ele "mi se cuveneau". Nu suportam să mi se spună că nu ştiu să mă comport, nu suportam să fiu refuzat sau "sictirit". Mie îmi plăcea să umilesc, dar nu-mi plăcea să fiu umilit şi vai de cea sau cel care încerca asta!

Având un astfel de comportament, este de la sine înţeles că eram cam singur. Atât băieţii cât şi fetele se fereau de mine, iar cei care îmi erau alături, îmi erau doar pentru faptul că eram cel care plătea.

Dincolo de toate acestea, începuse să-mi placă de o fată. Avea ceva ce mă atrăgea, un farmec aparte, un zâmbet şi o atitudine care mă "înmuiau". În faţa ei eram un mieluşel. A fost singura care a reuşit să mă aducă cu picioarele pe pământ. Ea avea curajul să-mi atragă atenţia atunci când ceva nu-i era pe plac, când nu aveam o atitudine adecvată faţă de cineva, când nu mă îmbrăcam frumos, când nu vorbeam frumos şi chiar când aveam tendinţa de a umili pe cineva.

Eu, cel căruia i se cuveneau toate, cel care nu a fost refuzat niciodată, în faţa acestei fete aş fi fost capabil să renunţ la orice, doar ca să fiu în preajma ei.

Şi pentru că timpul a trecut, noi ne-am maturizat şi a venit timpul căsătoriei. "M-am umilit" şi am cerut-o în căsătorie, iar ea a acceptat. Am făcut o nuntă ca în poveşti, mai ales că eram singur la părinţi, apoi am plecat în luna de miere.

La întoarcere, ai mei mi-au oferit un apartament şi ne-am mutat în el. Eu însă nu eram obişnuit să fiu nici soţ, nici tată şi nici responsabil, ceea ce viaţa de familie le presupune pe toate. Şi au început problemele... Gingăşia, farmecul, acel ceva ce m-a atras la soţia mea, în scurt timp au devenit respingătoare. Singura care îmi mai spunea ceva era doar mama. Ea mă înţelesese dintotdeauna şi continua să o facă şi acum când, din punctul meu de vedere, aveam probleme. Dar aveam probleme cu adevărat sau erau doar în mintea şi educaţia mea pe care o primisem?

Aveam să-mi dau seama de aceasta abia după ce mama mea nu a mai fost, când am rămas singur pe lume, când tata şi-a arătat adevărata faţă, când m-am simţit părăsit de toţi şi am realizat că tot ceea ce eram şi făcusem până în acel moment mi se datora proastei educaţii pe care o primisem în copilărie.

Singura care a ştiut să "citească printre rânduri" şi care a avut tăria să suporte cu răbdare lipsa mea de educaţie a fost ea, soţia mea, căreia astăzi îi datorez faptul că este în continuare lângă mine şi care a ştiut să facă dintr-un "berbec", un "miel". (Eduard)