Micul emigrant

(continuare din numărul trecut)

Traducere de Bronislav Falewski

Istorioară morală de Christophor v. Schmid

9. Rănitul

Odată cu sosirea soldaţilor francezi, întâmplările au început să devină din ce în ce mai serioase. Francezii au ocupat pădurea de lângă sat. Germanii încercau să-i alunge pe francezi. Nu departe de sat, dincolo de lac, într-un ţinut mlăştinos şi cu tufişuri multe, se dădea o luptă crâncenă. Locuitorii de lângă lacul Eller au mers pe dealul de lângă sat şi priveau. De aici se putea vedea focul şi auzi zgomotele de armă; cei care luptau nu se puteau vedea din cauza fumului şi distanţei prea mari. Ludovic era printre cei dintâi care au urcat pe deal. Cu privirea plină de mirare şi cu inima zbuciumată se uita la luptă; i se părea că fiecare împuşcătură îi trece prin inimă, căci îşi închipuia că fiecare glonte costă o viaţă de om. Bunul băiat a devenit galben la faţă şi stătea nemişcat - ca şi mut. Era foarte înspăimântat, pentru că se zărea mai întâi focul de armă şi abia după aceea se auzea detunătura.

Lupta a durat până seara târziu. Când a început să se însereze şi zgomotele de armă s-au îndepărtat din ce în ce mai mult, a venit un locuitor din acele ţinuturi şi a istorisit cu o voce tremurândă ce s-a întâmplat în acea luptă.

- Era cât pe ce să-mi meargă rău de tot, a spus el. Mergeam liniştit pe drum; când deodată au început împuşcăturile din amândouă părţi ale drumului. Tocmai ce am ajuns în mijlocul focurilor dintre cele două tabere care se luptau. Gloanţele şuierau la dreapta şi la stânga mea. De frică şi teamă m-am dus după un tufiş şi m-am ascuns până ce s-au mai retras cât de cât zgomotele de armă. În timp ce veneam aici, pe drum am văzut un ofiţer francez rănit. Aş fi dorit să-l ajut, dar m-am bucurat că am scăpat cu viaţă şi m-am grăbit să ajung cât mai repede aici.

Ludovic, auzind acestea, l-a rugat pe acest domn să meargă cu el să-l aducă pe acel ofiţer rănit la el acasă. Unii dintre săteni erau de acord cu aceasta, dar unul dintre bărbaţi, acel Ghiară, care s-a arătat şi altădată foarte duşmănos faţă de Ludovic şi Laurenţiu a strigat:

- Nu, aşa ceva nu se poate îndrăzni! Mi se pare că împuşcăturile se apropie din nou. Nu auziţi cum pocneşte şi tună, şi cum răsună ecoul în pădure? Cât de uşor ar putea să vă rănească un glonte! Când lupta se va termina, cei ce vor învinge se vor îngriji de răniţii lor; nu au nevoie de noi.

La aceste cuvinte nu s-a mai oferit niciunul să meargă şi să-l ajute pe acel ofiţer rănit. Când detunăturile au încetat să se mai audă ţăranii s-au împrăştiat şi s-a întors fiecare la casa lui. Ludovic a mai rămas şi asculta cu frică în direcţia aceea. Detunăturile de puşcă au încetat de tot şi domnea o linişte înfiorătoare. Parcă auzea din când în când o voce care părea că strigă după ajutor. Băiatul avea o inimă foarte bună faţă de toţi oamenii, dar mai cu seamă pentru conaţionalii săi. Nu s-a mai putut stăpâni. A coborât imediat dealul şi alerga de-a lungul lacului fugind spre cel care striga. Sub o salcie l-a găsit pe ofiţerul rănit. El zăcea pe un teren mlăştinos, era tânăr, palid, dar avea nişte trăsături distinse. Un glonte i-a rănit piciorul drept. În toiul luptei nu se putea apropia de dânsul nici prieten şi nici duşman. Şi-a legat rana cu o batistă ca să nu sângereze prea mult şi proptindu-se pe puşcă, încerca să ajungă în sat. Dar nu mai avea putere de a se târî mai departe şi a rămas istovit de tot sub salcie. Rana îl durea foarte tare; bandajul nu era în stare să oprească sângele şi avea o sete arzătoare. Aerul serii sufla rece. Era resemnat şi crezând că va trebui să moară în noaptea aceea, s-a abandonat în mâinile lui Dumnezeu. Iată că l-a zărit pe băiat îmbrăcat în hainele lui de ţăran, care spre marea lui mirare i s-a adresat în limba franceză, l-a salutat prietenos şi plin de milă i-a făgăduit că îl va salva cât mai repede. Tânărul ofiţer credea că vede un înger al lui Dumnezeu. I-a spus necazurile. Ludovic i-a spus că îi va aduce îndată ceva de băut şi va chema oameni din sat ca să-l ajute. A alergat spre moară, care era mai aproape cu câteva sute de paşi faţă de sat. L-a rugat pe morar să-l primească la el pe ofiţerul rănit, căci dacă nu va muri afară.

Morarul a spus cu un gest nesigur:

- Acest lucru ar fi foarte periculos! Lupta, ce e drept, s-a terminat, totuşi acum vreo câteva clipe în urmă s-au mai auzit câteva zgomote de armă şi mi se pare că nu veneau de departe, ci erau foarte aproape. Nu îndrăznesc să mă expun pe mine şi pe oamenii mei pericolului de a fi împuşcaţi.

Dar Ludovic a căzut în genunchi la picioarele morarului şi l-a rugat cu mâinile împreunate, ca în numele lui Dumnezeu să se îndure de acel om rănit.

- Gândiţi-vă la samariteanul cel milostiv, a spus el printre altele, şi mergeţi, faceţi la fel.

Morarul a rămas mişcat la aceste cuvinte şi i-a poruncit servitorului său să ia o targă şi să meargă cu dânsul.

Ludovic a alergat înainte cu un urcior, i-a dat ofiţerului să bea şi acesta a băut multă apă căci îi era foarte sete.

- Ah, cât de tare mă întăreşte această apă! a spus el; Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătită picătura de apă dăruită celui însetat, să te răsplătească şi pe tine, bunul meu copil!

Cei doi bărbaţi, morarul şi servitorul său, l-au aşezat cu multă grijă pe cel rănit pe targă. Ludovic, între timp, a dispărut. Dar abia ce au ajuns cei doi bărbaţi cu ofiţerul la moară şi l-au pus pe un pat, iată că a intrat şi Ludovic cu un medic, pe care l-a adus din sat. Medicul i-a bandajat rana, care era destul de mare, dar i-a asigurat că speră, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se vindece. Ludovic i-a tradus celui rănit în limba franceză tot ce a spus medicul, iar el s-a arătat mulţumit şi mângâiat.

(va urma)