Orice familie, odată închegată, dincolo de necesarul material specific traiului de zi cu zi, are nevoie şi de hrană spirituală. Nu o spun eu, ci aşa o simte familia pe care mi-am dorit-o. Avem nevoie mult mai mult decât munca de fiecare zi şi decât rutina în care intrăm adesea.

Am fost hărăziţi de Dumnezeu să fim un dar unul pentru celălalt, am realizat aceasta cu fiecare zi în care ne doream să ne vedem, să ne vorbim, să ne stăm alături. Iar visul ni s-a împlinit în ziua căsătoriei. Iată-ne împreună pentru tot restul vieţii! Dar, chiar vom fi împreună sau doar vom merge alături unul pe lângă celălalt, unul cu celălalt, aşa încât cei care ne văd să aibă impresia că suntem soţ şi soţie?

Ştiu că Dumnezeu ne-a creat pentru lucruri mari şi ne-a întâlnit pentru lucruri şi mai mari, chiar extraordinare. Să stai alături de o persoană întreaga viaţă... să începi fiecare zi alături de ea; să te preocupi când pleacă şi să te bucuri când se întoarce; să te gândeşti dacă mâncarea pe care o pregăteşti o să-i placă şi să te bucuri în taina sufletului atunci când spune că nicăieri nu a mai mâncat aşa de bine; să speli, să calci, să faci curat ştiind că nu după mult timp vei relua aceleaşi activităţi; să porţi cu bucurie un copil în sân ştiind că urmează naşterea, un moment de durere greu de suportat şi apoi să o iei de la capăt, cu al doilea, cu al treilea...; să ştii că ai început viaţa de familie în floarea vârstei şi o vei termina la adânci bătrâneţi şi, mai ales, să ştii că în fiecare zi, dimineaţa, prânz şi seara, alături de persoana aleasă, poţi să-l numeşti pe Dumnezeu "Tată"...

Viaţa de familie este un har! Ceea ce ştiu e că mai mult decât o femeie lângă un bărbat şi un bărbat lângă o femeie, nici Dumnezeu nu are o altă variantă. Pentru că acolo unde este un bărbat şi o femeie, unde aceştia, din iubire şi în libertate, decid să se căsătorească, se deschid spre viaţă, iar deschiderea spre viaţă înseamnă deschiderea spre Dumnezeu, înseamnă că omenirea mai are viitor.

Şi pentru că este un har, ca atare o comoară, orice comoară trebuie îngrijită. Cine o are trebuie să se preocupe de siguranţa şi de strălucirea ei. O, soţi, ce comoară sunteţi unii pentru alţii! Ce dar! Ce minunată completare în armonia diferenţei care vă este specifică! Nu îngropaţi darul! Florile există spre a fi oferite, nu le aruncaţi la porci! Preţuiţi darul, preţuiţi-l pe cel care v-a fost oferit prin chemare sfântă, pe care Dumnezeu vi l-a îngrijit până aţi început să o faceţi voi, căruia Dumnezeu i-a făcut de tată şi de mamă prin părinţii lui sau ai ei, pe care l-a protejat, l-a înfrumuseţat, i-a dat curaj, iubire, credinţă şi speranţă.

Acum e rândul vostru să vă arătaţi aceeaşi iubire pe care v-a arătat-o el, să dăruiţi viaţă aşa cum şi el v-a dăruit vouă, să-i preţuiţi şi să-i educaţi pe copiii încredinţaţi, aşa cum şi el o face cu voi în fiecare clipă. În familie nu este loc pentru egoism, aşa cum nu este nici pentru infidelitate, comoditate sau indiferenţă. Familia este o realitate dinamică, odată intrat, ori eşti învingător, ori pierzi totul, îi pierzi pe cei din jur, iar la urmă te pierzi şi pe tine.

Noi alegem să mergem la Butea, la Întâlnirea Diecezană a Familiilor, alegem familia, îl alegem pe autorul ei, pe cel care ne-a întâlnit acum treizeci şi şase de ani, pe cel care ne-a oferit copiii, care ne-a ajutat să depăşim momentele dificile şi care ne va ajuta să trecem şi prin zilele dificile, dar frumoase, ale bătrâneţii. Îl alegem pe el pentru că el ne învaţă ce înseamnă comuniunea, acceptarea reciprocă, iertarea, umilinţa şi tot ceea ce înseamnă viaţa de sfinţenie.

Ne vedem la Butea! (Mihai şi Bernadeta)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba