Începând cu anul 1926, rectorul Anton Durcovici a petrecut vacanţele de vară, împreună cu elevii de la Seminarul arhidiecezan bucureştean, la vila Seminarului de la Timişu de Jos, prilej cu care au fost făcute numeroase fotografii de grup sau individuale. Fotografia alăturată realizată în anul 1935 îl înfăţişează pe rectorul Anton Durcovici într-un moment de odihnă, admirând de la înălţimea munţilor Bucegi frumuseţea "paradisului terestru" de la Timişu de Jos.
La 3 noiembrie 1947, la trei zile de la numirea sa ca episcop de Iaşi, Anton Durcovici se retrage pentru reculegere la Timişu de Sus la Mănăstirea surorilor "Damele Engleze" (actuala "Congregatio Jesu"), scriind într-un "Pro me ipso" următoarele: "Nu am râvnit niciodată demnitatea de episcop. Dimpotrivă, când acum un an şi jumătate era vorba de aşa ceva, m-am împotrivit în interiorul meu şi am căutat să fug oarecum ca şi Iona, poate nu tocmai din motivele cele mai înalte, ci mai degrabă din frică de muncă şi grea răspundere. Acum, când Isus Domnul, prin Sfântul Părinte, locţiitorul său, a dispus astfel şi mă cheamă pe mine, nevrednicul, ca odinioară pe apostoli, primesc din ascultare şi cu încredere în cel ce m-a chemat. Voi porni acolo unde mă trimite el, fiind sigur că ajutorul lui nu va lipsi".
Aşa după cum se cunoaşte, consacrarea episcopală a fost întârziată din cauză că episcopul Anton Durcovici nu a putut să depună jurământul în faţa regelui Mihai, iar guvernul comunist a tărăgănat problema jurământului de fidelitate până la începutul lunii aprilie 1948.
La 7 ianuarie 1948, episcopul Anton Durcovici îi scria Mons. Dumitru Romila, paroh de Iaşi: "De când am ştiut că numirea mea ca episcop de Iaşi este voinţa hotărâtă a Sfântului Părinte, am acceptat din ascultare, fiind convins că astfel ajutorul Domnului nu-mi va lipsi şi doream să ajung cât mai repede la postul meu. Dar împrejurări vitrege au tot amânat până acum depunerea jurământului prescris înainte de a lua în primire conducerea eparhiei. Întârzierea nedorită să fie semn din partea lui Dumnezeu, că pregătirea pentru acea mare zi trebuie completată cu acte de răbdare, alte jertfe şi mai ales prin rugăciuni cât mai multe ca să se adeverească apoi cuvântul: "Qui seminat in benedictionibus, de benedictionibus et metet". Totuşi, sper că timpul de aşteptare nu va mai fi aşa de lung, deoarece acum câteva zile Ministerul Cultelor mi-a promis să determine cât mai repede noua modalitate pentru depunerea jurământului. De altminteri Eparhia Iaşilor nu-mi este cu totul necunoscută", scria la finalul scrisorii ep. Anton Durcovici, încurajându-l în acelaşi timp pe parohul D. Romila, nerăbdător de a-l vedea pe episcop "cât mai curând în Moldova noastră".
În Arhidieceza de Bucureşti, faptul că ep. Anton Durcovici urma să plece definitiv la Iaşi a creat o stare de tristeţe. Astfel, la 9 noiembrie 1947, parohul de Sinaia, pr. Iosif Gunciu îi scria episcopului: "Nimeni din noi, cei care vă cunoaştem de atâţia ani, nu se îndoieşte că Sfântul Părinte a făcut alegerea cea mai fericită, chiar dacă pentru Sfinţia voastră era nedorită. Cred că v-aţi oferit de mult bunului Dumnezeu munca şi viaţa toată Arhidiecezei noastre şi mai ales Seminarului. Dar dacă voinţa sa este ca de acum înainte să păstoriţi turma sa din plaiurile Moldovei, supunându-vă, să vă fie aproape cu puterea şi înţelepciunea sa (...)".
La 14 aprilie 1948, ep. Anton Durcovici, încrezător în misiunea dificilă ce-i fusese încredinţată, şi-a început cu voinţă şi hotărâre activitatea de păstorire în Dieceza de Iaşi, "pentru promovarea intereselor sufleteşti şi pentru propăşirea morală a turmei mele duhovniceşti", după cum menţiona în discursul pe care ar fi trebuit să-l ţină în faţa regelui Mihai.
