În M-aş jena să-ţi spun că te iubesc, Joan Baetz proferează următoarele: "Uneori suspin după uragan, un uragan puternic şi nemăsurat, în timpul căruia totul se schimbă. Patru zile se scurg în cer într-o oră, copacii gem, micile animale se refugiază în noroi, totul se întunecă şi înnebuneşte. Dar, în realitate, este Dumnezeu - care cântă în ceruri - în catedrala sa preferată - face să sară în bucăţi geamurile - căci cântă la o orgă gigantică - lovind cu putere clapele - într-o armonie perfectă - bucurie desăvârşită". Să fie poezie sau pur şi simplu o viziune optimistă? Poate că şi una şi alta. Mai presus de toate este însă acel "suspin", de la început, care divulgă totul. Căci dorinţa de a trece printr-o experienţă puternică, cutremurătoare, pentru a te smulge din letargie şi a te proiecta spre comuniunea dinamismului divin înseamnă strigătul sufletului după evadare.
De obicei dezordinile din natură sunt puse pe seama răului, în timp ce dezordinile provocate de om sunt trecute cu vederea. De fapt, mult mai distrugător este ceea ce macină din interior. Acolo trebuie schimbat ceva. În mod fundamental. De aceea este binevenită uneori şi o furtună. Fie ea şi într-un pahar cu apă. Numai să nu fie dorită ca scop în sine. Ca mijloc, mai treacă-meargă... Importantă este schimbarea. În sens de convertire.
