În articolul din luna trecută, dedicat itinerarului iubirii, specificam că un băiat şi o fată ajung la o legătură serioasă, profundă, adevărată dacă fiecare vine în întâmpinarea celuilalt cu dorinţa unei cunoaşteri reciproce (nu pot să iubesc pe cineva pe care nu-l cunosc!). În rândurile din acest articol vom spune că apropierea de o persoană din dorinţa de a o cunoaşte mai bine trebuie să ducă şi la o redescoperire a propriei vieţi şi la o valorizare a acesteia (nu pot să iubesc pe cineva dacă nu ştiu cine sunt! Nu pot să ofer ceva dacă nu sunt conştient de ceea ce am!).
O relaţie de iubire face să vină la suprafaţă multe aspecte ascunse ale unei persoane, deoarece pune în joc diferite componente: afectivitatea, încrederea, echilibrul, autocontrolul, respectul, pudoarea etc. Tocmai de aceea este nevoie de o justă stimă de sine care trebuie să preceadă şi să însoţească permanent cunoaşterea partenerului. Adică, într-o relaţie de iubire, fac efortul de a-l cunoaşte mereu mai mult pe celălalt, dar mă analizez şi pe mine în dinamismul relaţiei respective. Stima de sine este rezultatul a ceea ce gândeşte şi simte o persoană despre sine, al raportului dintre imaginea ideală şi imaginea reală. În mod normal există trei tipuri de stimă de sine. Stima realistă este imaginea obiectivă despre propria persoană. Presupune conştiinţa propriilor bogăţii interioare, a demnităţii personale, dar şi recunoaşterea senină a limitelor. Totodată, presupune şi conştiinţa posibilităţilor care pot fi valorificate. Lipsa de stimă (nonstima) este prezentă atunci când nu există o apreciere pozitivă a propriei persoane şi predomină o imagine negativă ce accentuează limitele şi nerealizările. Stima nerealistă încearcă să compenseze lipsa valorilor printr-o imagine exagerată şi falsificată de sine. În situaţia aceasta se declanşează acele mecanisme prin care persoana se apără de tot ceea ce ar putea atinge imaginea falsă despre sine: gafe, greşeli, acuze, umiliri etc.
Există elemente esenţiale care alimentează stima de sine realistă şi care favorizează creşterea persoanei şi capacitatea ei de a iubi. Cunoaşterea obiectivă de sine face ca persoana să fie capabilă să se perceapă aşa cum este şi să pună în valoare toate calităţile. Capacitatea de a aprecia propria viaţă presupune a mă valoriza aşa cum sunt şi a valoriza toate darurile primite, în primul rând darul vieţii. Atunci când o persoană se consideră o greşeală, o eroare, totul devine negru! Apoi este nevoie să se tindă spre bine. Viaţa omului este dinamică şi de aceea stima de sine se construieşte atunci când persoana aspiră, se îndreaptă spre acele valori care aduc împlinirea propriei vieţi. În sfârşit, pentru a avea o stimă de sine realistă este nevoie şi de integrarea aspectelor negative prezente în propria viaţă. Limitele fac parte din viaţă şi dacă nu sunt acceptate şi apoi integrate vor fi o permanentă sursă de nemulţumire personală care se va răsfrânge şi asupra partenerului de viaţă. Este nevoie să fie integrate limitele fizice (felul de a arăta, bolile etc.), limitele psihologice (lipsurile, slăbiciunile, traumele etc.), limitele morale (greşeli, vinovăţii, păcate etc.) şi limitele spirituale (lipsa credinţei, îndepărtarea de Dumnezeu, "idolatriile" etc.).
Tot ceea ce am spus până acum pare desprins dintr-un tratat de psihologie şi puţin legat de viaţa de cuplu. Dimpotrivă, lipsa unei stime de sine obiective este tot timpul o piedică în construirea unei autentice relaţii de iubire şi mai apoi de căsătorie. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să ne iubim cu adevărat pentru a putea iubi pe alţii: "Tu eşti preţios în ochii mei, vrednic de cinste şi te iubesc" (Is 43,4).
