Nu sunt căsătorită, de aceea încă nu pot spune în totalitate că ştiu ce înseamnă să ai şi să creşti un copil. Cu toate acestea eu însumi am fost copil, am fraţi şi surori, am văzut atâtea mame care au copii şi nu sunt străină de ceea ce presupune creşterea unui copil.

Întrebarea la care însă nu am găsit pentru mult timp un răspuns este: De ce copilul este ataşat mai mult de mamă şi de ce tatăl nu se implică la fel de mult în creşterea şi educarea lui aşa cum o face mama?

În general, în acest sens, există din partea tatălui un anumit tip de "comoditate". Nu o dată se aud expresii de genul: "Vezi ce are copilul! Vezi că plânge copilul! Fă-i ceva să tacă! Te rog, nu vreau să-l mai aud plângând!" Dacă ne gândim că cel mai mare "deranj" îl face noaptea, toate aceste expresii din gura unui tată presupun dorinţa lui de a se odihni pentru a doua zi, spre a putea merge la serviciu şi, în acelaşi timp, sacrificiul mamei care "pierde" astfel noaptea. Iar dacă un copil plânge foarte mult noaptea e de presupus că pentru mamă acea noapte nu există.

În acest context mă întreb dacă nu cumva tatăl, cu scuza că trebuie să meargă a doua zi odihnit la serviciu, se debarasează de responsabilităţile lui de tată. În mod normal, un copil are un tată şi o mamă, iar el trebuie să crească cu această conştiinţă spre a-i respecta în mod egal pe fiecare dintre ei.

S-a nimerit că la sfânta Liturghie dintr-o noapte de Paşti a trebuit să fiu lângă o cameră unde erau mai multe mame care aveau copii mici. Pentru a nu deranja pe ceilalţi credincioşi, aveau posibilitatea să stea în această cameră. Fiind mai multe mame, cu mai mulţi copii, era un adevărat spectacol. Fiecare dintre copii, probabil auzindu-se între ei, plângea şi mai tare, iar mamele, uneori lipsite de soluţii, făceau eforturi deosebit de mari spre a-i face să tacă.

Am înţeles atunci ce înseamnă să ai un copil, să fii mamă şi să fii lăsată singură în împlinirea acestei misiuni. Nu era acolo nici unul dintre taţi. Probabil nu era din respect pentru celelalte mame. Şi totuşi...

M-am gândit atunci la "vina de a fi copil", la imposibilitatea de a comunica prin limbaj ceea ce nu funcţionează bine. Dar ce vină să aibă un copil!? Cu toţii am fost mici şi nimeni dintre noi nu-şi aminteşte cum a fost.

Ceea ce mi se pare deosebit de important în astfel de împrejurări este lucrarea comună a celor doi, a tatălui şi a mamei deopotrivă. Când este doar mama cea care trebuie să-l facă "să tacă", când trebuie "să-şi ia copilul" şi să iasă cu el în frigul sau în căldura de afară doar pentru faptul că tatăl trebuie să se odihnească, în creşterea normală a acelui copil ceva "se rupe". Se rupe inima mamei ştiindu-se abandonată într-un proiect care a presupus şi colaborarea tatălui; se rupe încrederea într-o viitoare posibilitate că ar mai putea aduce pe lume şi alţi copii şi, ceea ce este şi mai important, se rupe în copil echilibrul care trebuie să-l caracterizeze ştiindu-se iubit în mod egal de amândoi părinţii.

În acea noapte am învăţat că pentru a creşte un copil în mod armonios nu trebuie ignorat rolul nici unuia dintre părinţi. Cât de ingenios a fost Dumnezeu când, pentru a trimite în lume o nouă viaţă, s-a gândit la ajutorul omului, a bărbatului şi a femeii, a celor care prin apariţia noii vieţi capătă titlul de tată şi mamă! Ce nobilă titulatură! Câtă demnitate stă în aceste două apelative: tată şi mamă! Dar şi ce presupun aceste două demnităţi!

"Mândria" părinţilor sunt copiii buni, bine educaţi. Dar copiii nu se nasc educaţi, ci se nasc cu doi părinţi, care trebuie să-i educe, iar munca de educare este adesea anevoioasă. Totul însă devine uşor când se face împreună, când nimeni nu are nici o vină că se cheamă "tată" sau "mamă", când fiecare dintre cei doi îşi aminteşte şi-şi recunoaşte în acelaşi timp rolul jucat la conceperea noii vieţi. (Silvia)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba