Interviu cu PS Domenico Cancian

"Totul este har"

Având tema "Să descoperim vocaţia noastră ca mister al îndurării", întâlnirea naţională a preoţilor (Iaşi, 8-11 februarie) a fost caracterizată prin meditaţii, rugăciuni, întâlniri în grupuri mici, împărtăşire de experienţe, mărturii. După cele patru prelegeri ţinute, PS Domenico Cancian a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări.

- Excelenţă, vă rog mai întâi să spuneţi câteva cuvinte despre dieceza dv.

Au trecut doi ani şi jumătate de când sunt episcop de Citta di Castello, mai precis din 23 septembrie 2007. Citta di Castello este o dieceză mică, cu 65.000 de locuitori şi circa 70 de preoţi. Are o istorie destul de lungă, începând încă din secolul al III-lea. S-au succedat peste 90 de episcopi de-a lungul secolelor. Trebuie să spun că am găsit o Biserică foarte vie, mai ales datorită faptului că episcopii care m-au precedat şi preoţii au făcut o pastoraţie într-un mod foarte profund. În perioada postconciliară, ei au prezentat adevărurile pe care Biserica le-a redescoperit, le-au aprofundat, au înfiinţat o şcoală pentru laici, au creat diaconatul permanent, au avut o pastoraţie a tinerilor care dă în continuare multe roade. Şi în activitatea cu familiile, per ansamblu, au avut o activitate pastorală destul de intensă. Pentru toate acestea eu le sunt recunoscător.

- Suntem încă în Anul Sfintei Preoţii. Început la 19 iunie anul trecut, el se va încheia la 11 iunie anul acesta. Pentru dv., ca episcop, ce reprezintă acest an?

A fost de-a dreptul un har această idee a Anului Sfintei Preoţii, în sensul că a determinat o reflecţie asupra misterului Preoţiei, care este, mai ales pentru mine, un mister al milostivirii divine, deoarece preotul este acela care face o experienţă particulară a milostivirii lui Dumnezeu. Datorită milostivirii divine, el a fost chemat şi continuă să experimenteze milostivirea. Preotul este chemat să dea mărturie despre această milostivire în faţa celorlalţi. Aşadar, acest an este pentru mine şi pentru toţi preoţii o aprofundare a acestei teme şi mai ales o redescoperire a ministerului Reconcilierii, şi, fireşte, a ministerului Euharistiei. Subliniez că preotul este chemat să dea mărturie despre această milostivire a lui Dumnezeu în faţa oamenilor de astăzi care au în mod profund nevoie de milostivire.

- La Iaşi, între 8 şi 11 februarie, s-a desfăşurat o întâlnire cu preoţi catolici din toată ţara, cu tema "Să descoperim vocaţia noastră ca mister al îndurării". Dv. le-aţi vorbit preoţilor în primele zile, ţinându-le patru meditaţii. Care ar fi temele pe care le-aţi abordat?

Am prezentat preotul ca un mare har, mai întâi de toate pentru sine însuşi. Preotul îşi dă seama că vocaţia la slujirea preoţească, dacă nu ar fi un har, ar fi o povară, un serviciu, o prestare. Cred că primul punct era tocmai acesta: a ne da seama cum a fost experienţa lui Petru, a apostolilor, a tuturor celor chemaţi, a lui Ioan Paul al II-lea, că ministerul este mai întâi de toate dar, este dar şi mister, este har, mai ales pentru noi înşine, dar este şi un har pe care suntem chemaţi să-l dăruim altora: este anunţul mântuirii adevărate, posibile, prin vestirea evangheliei, prin sacramente, prin caritate. Aşadar, perceperea faptului că preotul este cu adevărat un mare har pentru sine, este un har pentru Biserică şi pentru întreaga lume. Cred că astfel este dezvăluit un minister care, aşa cum este scris în Pastores dabo vobis, este centrat pe caritatea pastorală - aceasta consider că este inima preoţiei, a fi deci expresie şi relaţie a carităţii pastorale a păstorului cel bun, a samariteanului milostiv.

- Ultima meditaţie a fost despre milostivirea lui Dumnezeu. În ce fel ajută pe un preot să se gândească la milostivirea lui Dumnezeu?

Îl ajută în primul rând în raportul mai profund cu Isus, într-un raport de rugăciune, susţinută de cuvântul lui Dumnezeu, şi de Cristos, revelatorul Tatălui. Suntem mereu tentaţi să ni-l închipuim pe Tatăl în felul nostru, însă Cristos ne vorbeşte despre un Tată care este infinit de milostiv. Aşadar, preotul este chemat să facă o experienţă mereu nouă a acestui chip al lui Dumnezeu revelat de Isus. Şi aceasta prin rugăciunea în mod fundamental biblică. În al doilea rând, îl ajută să exercite slujirea centrată tocmai pe această mărturie: iată deci un Cristos care vrea să continue lucrarea de mântuire - cum spunea papa Benedict al XVI-lea - prin mâinile mele, prin istoria mea, prin acele acţiuni pe care le pot face eu în numele lui Isus. Printre acestea - aşa cum insistam şi la ultima meditaţie - este şi o meditaţie asupra disponibilităţii de a fi penitenţi buni şi confesori buni, amintind că în exortaţia Reconciliatio et paenitentia, papa Ioan Paul al II-lea spunea că un preot care nu se spovedeşte îşi riscă viaţa sa spirituală şi nu poate fi nici un bun confesor.

- În acest an, preoţii sunt chemaţi să-şi amintească vocaţia lor, de modul cum au fost chemaţi de Dumnezeu. Ne puteţi povesti câte ceva despre începutul chemării dv. la Preoţie?

Îmi aduc aminte că, pe când aveam 8, 11... 12 ani, am simţit această dorinţă, această chemare. Îmi amintesc de parohul care mă întreba de ce nu merg la seminar, la Collevalenza. Mă minunez când mă gândesc la acele momente, când am plecat la 500 km depărtare de casă, pentru că până atunci nu mă îndepărtasem niciodată de casă. Am început un drum care a avut şi crize inevitabile, apoi drumul meu s-a desfăşurat cu suişuri şi coborâşuri, ca în viaţa fiecăruia, o aventură umană şi creştină în care a trebuit să se verifice, treptat, această vocaţie, motivaţiile acestei vocaţii. Apoi, încetul cu încetul, am simţit ceea ce spunea Paul al VI-lea în testamentul său: pe de o parte, această constantă a milostivirii Domnului, a bunătăţii Domnului care mă însoţea, iar de cealaltă parte, istoria mea, cu slăbiciunile umane, cu acceptările şi refuzurile spuse de mine, în ceea ce Domnul mi-a dat să fac, ca fiu al Iubirii Milostive, ca preot, iar acum ca episcop. Ca o concluzie, mă regăsesc cu adevărat în cel care spune că totul a fost şi este har. Eu trebuie să spun doar mulţumesc.

- Ca preot şi episcop, care sunt bucuriile dv.?

Bucuria cea mai mare este aceea de a simţi concret cum Dumnezeu mă urmăreşte, mă ajută, îmi dă harurile sale, mă transformă treptat şi, în acelaşi timp, cum mă împinge să transmit toate acestea celorlalţi. Bucuriile cele mai mari sunt când reuşesc să simt concret că el este cu adevărat bun şi mă ajută, chiar şi atunci când mă pune să fac lucruri pe care eu nu le-aş vrea. În al doilea rând, mă bucur când văd cum, prin cuvintele, gesturile şi disponibilitatea pe care le pot avea, acest har ajunge la atâţia fraţi, fie că îi pot întâlni sau nu, fiind "slujitor nevrednic".

- Aveţi o propoziţie din Sfânta Scriptură sau din altă carte care vă călăuzeşte în viaţă?

Este ceea ce am scris în stema mea, "Aşa cum eu v-am iubit", "Iubiţi-vă aşa cum v-am iubit şi eu pe voi" - aceasta mi se pare sinteza evangheliei. Alte cuvinte destul de asemănătoare sunt: "Milă vreau", "Să deveniţi milostivi aşa cum sunt şi eu".

- Vă mulţumim, Excelenţă, pentru venirea dv. la Iaşi, precum şi pentru conferinţele susţinute.

Şi eu trebuie să vă mulţumesc. Fiind în sintonie cu Dieceza de Iaşi, eu am făcut diferite vizite, m-am întâlnit de multe ori cu episcopul, cu preoţii, în mod deosebit m-am întâlnit cu Sfinţia voastră, în cadrul activităţilor cu tinerii şi deci, imediat cum mi s-a propus această întâlnire cu preoţii, am acceptat. Sper ca această prietenie să fie utilă şi pentru voi, şi pentru mine.

A consemnat pr. Cornel Cadar

* * *

PS Domenico Cancian s-a născut la 6 aprilie 1947 la Mareno di Piave (Italia). A venit la Collevalenza la vârsta de 11 ani. A urmat Seminarul fondat de Maica Speranţa şi apoi a studiat teologia la Fermo şi la Roma. Are o diplomă în teologie biblică la Universitatea Gregoriană. Călugăr în Congregaţia "Fiii Iubirii Milostive" (15 august 1971), a fost sfinţit preot la 18 iulie 1972. A făcut pastoraţie şi a predat teologie pastorală şi teologie biblică la Institutul din Assisi. În anul 1987 a fost numit superior al comunităţii din Collevalenza, apoi vicar general al congregaţiei (1992), rector al sanctuarului din Collevalenza (1999), iar de la 15 iulie 2004, superior general al Fiilor Iubirii Milostive. La 16 iunie 2007 a fost numit episcop de Citta di Castello. A fost sfinţit episcop la 15 septembrie 2007, la Collevalenza, de card. Ennio Antonelli.