E frumos şi plăcut să vorbeşti despre splendorile preoţiei, despre puterea extraordinară de mântuire pe care Dumnezeu a încredinţat-o preotului, dar nu pot fi ignorate nici greutăţile şi necazurile cu care se confruntă slujitorul sacru! Într-adevăr, noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi (2Cor 4,7). Cum să nu recunoaştem slăbiciunile vaselor noastre de cretă? Preotul trebuie să fie mereu conştient de fragilitatea sa, dar, în acelaşi timp, să ştie că este cineva care îi întăreşte mâinile sale slabe (cf. Is 35,3). Sfântul paroh de Ars spunea: Nu vă speriaţi de povara voastră, Domnul nostru Isus o duce împreună cu voi.

În slujirea sa, preotul întâlneşte dificultăţi care pot veni din exterior: un răspândit spirit de critică, de batjocură, de calomnie; astăzi se constată o accentuată stare de necredinţă, de secularizare şi de ateism sau, pur şi simplu, de orientare doar asupra grijilor pământeşti, refuzându-se mesajul vestit de preot în numele lui Cristos. În multe părţi ale lumii se constată o adevărată criză de vocaţii şi o creştere a mediei de vârstă a preoţilor, ceea ce duce la îngreunarea activităţilor pastorale. În astfel de condiţii, lesne apare descurajarea pentru preot. Odată cu ea încep şi stările de tristeţe, de singurătate; intervine deziluzia în faţa insucceselor; uneori blocaje provenite din ideologii străine spiritului creştin şi preoţesc, difuzate cu nonşalanţă de mijloacele mass-media. De ce să nu ţinem cont şi de dificultăţile din interior: problemele de sănătate, grijile familiale, precum şi ispitele lumii care ne ameninţă, uneori sentimentul puternic al unei mari sărăcii spirituale, de neadaptare în faţa slujirii, sau de slăbiciuni care umilesc.

Nu putem decât să-i oferim lui Dumnezeu această fragilitate a vaselor noastre de lut. Ne este de mare folos să ştim că şi preoţii sfinţi au cunoscut multe încercări. Mizeriile trupului chinuit de oboseala slujirii, neînţelegerile cu credincioşii, criticile confraţilor, precum şi încercările spirituale cele mai misterioase. Apoi, dezolările spirituale, angoasa pentru propria mântuire, o luptă crâncenă împotriva duhurilor rele, ajungând până la noaptea spiritului; nimic nu a lipsit sufletelor generoase şi spirituale ale preoţilor. Totuşi, în ciuda sensibilităţii lor vii, nu s-au descurajat, ci au rezistat şi au învins. Preotul nu poate uita că i s-a descoperit calea mântuirii, iar mijloacele îi sunt la îndemână.

Pius al XII-lea în Menti nostrae, scria că "întreaga viaţă a preotului trebuie să fie împreună cu Cristos orientată spre jertfă, trebuind să se ofere şi să se jertfească pe sine cu Cristos". Şi Conciliul Vatican II, în Presbyterorum ordinis, amintea că, "păstorind poporul lui Dumnezeu, preoţii sunt îndemnaţi de iubirea lui Isus, bunul păstor, să-şi dea viaţa pentru oile lor" (nr. 13). Conciliul nu se sfia să prezinte preoţilor timpului nostru jertfa propriei existenţe, ca manifestare supremă a iubirii lor faţă de Dumnezeu şi faţă de suflete. Este referinţa directă la Lumen gentium, care spune că "Biserica stimează martiriul ca pe un dar excelent şi ca pe o dovadă supremă a carităţii" (nr. 41). Şi astăzi, preoţii au datoria de a se pregăti şi de a fi prompţi pentru acest martiriu; un martiriu care înseamnă o viaţă consumată până la sacrificiul suprem, oferită în dar pe altarul Domnului.

În Anul Sfintei Preoţii, mărturia eroică a atâtor preoţi ni se propune cu o deosebită putere, ca o lecţie de mărturie creştină, în care se oglindeşte totala dăruire pentru cauza evangheliei. Să ne amintim, să admirăm şi să imităm exemplul acestor fraţi ai noştri având mereu privirea îndreptată spre Cristos, care ne-a ales, ne-a iubit şi şi-a dat viaţa pentru noi.