Erau deja câteva zile de când încercam să dau un nume crizei prin care treceam fără însă a reuşi mare lucru. Realizam că nu mă înţelege nimeni şi aceasta mă irita foarte mult. Cuvântul meu înaintea părinţilor nu avea nici o valoare. Mă simţeam efectiv exclus de la deciziile mature ale vieţii, considerat fiind doar un copil. În schimb, în mine, adolescentul lua locul copilului spre a-i pregăti tinereţea. Eram în tranziţie, dar nimeni nu reuşea să mă înţeleagă, ori eu nu reuşeam să mă fac înţeles.

Cu un astfel de zbucium, după o bună ceartă cu mama, am plecat la Liturghia de duminică dimineaţa. Era Liturghia aşa-numită a copiilor, la care eu participam de obicei. În acea zi m-am aşezat în ultima bancă. În caz că nu avea să-mi placă ceva, eram hotărât să ies. În acea zi mi-a plăcut şi predica, şi cântarea, mi-a plăcut totul. Însă, spre sfârşitul Liturghiei, Dumnezeu îmi pregătise o surpriză.

Venisem la Liturghie foarte iritat, cum am spus, din cauza unei neînţelegeri cu mama. Motivul era unul banal; îmi spusese să mă îmbrac cu o anumită haină, iar eu, considerând-o prea copilărească, am refuzat, ceea ce pe mama a deranjat-o şi mai mult. În zadar mi-a amintit că mă pregăteam să merg la Liturghie, că urma să mă împărtăşesc, că trebuia să ascult. M-a deranjat când mi-a spus: "Copile, tu trebuie să mă asculţi..." Eu nu mă mai simţeam un copil. Dar cui s-o spui şi cum s-o spun?

Acestea erau împrejurările în care, în acea dimineaţă, în biserică, în ultima bancă fiind, am fost martorul unui adevărat spectacol care i-a avut ca protagonişti pe un copil şi pe mama lui.

Preotul a spus: "Oferiţi-vă un semn al păcii!" Fiecare a început să schimbe salutul păcii cu vecinul din stânga şi din dreapta. Totul părea ca de obicei. Deodată însă, dintr-o bancă aflată în faţă, un copil, după ce şi-a făcut loc printre alţi copii, s-a îndreptat spre ultima bancă unde se afla mama lui. Era lângă mine. A venit la ea, a îmbrăţişat-o spunându-i: "Mamă, mă ierţi?" La rândul ei mama l-a îmbrăţişat spunându-i: "Te iert! Şi Dumnezeu să te ierte!" Iar copilul s-a dus la locul său. S-a petrecut totul atât de spontan, încât abia după plecarea copilului mi-am dat seama de ceea ce se întâmplase. Mama rămăsese lângă mine. Era tăcută şi îngândurată. La un moment dat a început să plângă.

Ceea ce se întâmplase atunci lângă mine mi-a dat o linişte inexplicabilă şi un curaj deosebit de mare în a-l primi pe Isus, deşi simţeam că greşisem faţă de mama. În fond era vorba de o haină. Cât m-ar fi costat s-o iau şi, astfel, să împlinesc voinţa ei?

În lacrimile acelei mame am văzut lacrimile mamei mele. Şi deşi nu mi-am dorit niciodată s-o văd plângând, recunosc că am provocat-o de multe ori.

Încurajat de exemplul acelui copil, la întoarcere, poate şi pentru faptul că mă împărtăşisem, m-am dus direct la mama spunându-i că vreau să-i zic ceva. Ea, fără ca eu să încep ceea ce repetasem ca pe o poezie şi cu multă atenţie pe drumul spre casă, a spus: "Şi mie îmi pare rău că am fost cam dură cu tine!" M-a îmbrăţişat şi, de data aceasta am fost eu cel care am început să plâng. Era o îmbrăţişare care nu a avut nevoie de nici o explicaţie.

Am înţeles atunci că nu mai eram copilul de ieri, ci adolescentul care la rândul lui trebuie să nu uite că respectul şi dragostea faţă de părinţi şi faţă de cei din jur trebuie să rămână, indiferent de "criza" prin care treceam. (Răzvan)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba