Era într-o zi aproape de Crăciun. Făceam o plimbare în jurul unei case de bătrâni. În casa unui bătrân care locuia singur sosise un pachet prin poştă. De aceea nu m-am mirat că nu mi s-a dat vreun răspuns când am bătut prima oară la uşă. "Aha, pachetul de Crăciun!", mă gândeam eu. Când mi-a spus: "Poftiţi!", bătrânul stătea într-adevăr la masă şi căuta în pachetul abia desfăcut.
Mai târziu am aflat că expeditoarea, fiica bătrânului, de profesie femeie de afaceri, era foarte bogată. Pe atunci toţi sufereau de lipsuri. Era pe timpul foametei de după Cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea se puteau vedea tabac, coniac, vin roşu, papuci de casă, haine groase, tot ceea ce ţi-ai fi dorit. Bătrânul însă arăta nemulţumit. Nici cea mai mică scânteie de bucurie nu se vedea pe faţa lui. "Dar, Domnule Maier, i-am spus eu, cum se poate ca în faţa unui asemenea pachet să arătaţi o faţă atât de tristă? Aici sunt doar lucruri bune!". Bătrânul mi-a răspuns cu amărăciune: "În acest cadou nu este iubire". Apoi mi-a povestit despre fiica lui înstărită. Ea a dat ordin angajaţilor ei să facă acest pachet. A cumpărat o felicitare deja scrisă şi a adăugat dedesubt doar: A ta fiică Luise şi ginerele. În rest, nimic: nici o urare personală de Crăciun, nici o vizită, nici o invitaţie: Hai să sărbătoreşti Crăciunul cu noi! Cadourile cele mai bune şi scumpe mai aveau eticheta pe care se putea citi preţul, pentru ca bătrânul tată să ţină minte cât de mult s-a cheltuit pentru el.
Avea dreptate: în acest cadou nu era iubire. Cele mai frumoase şi scumpe daruri nu sunt de valoare şi nu pot face bucurie, dacă în ele nu se află iubire.
(Text preluat din "Să educăm prin pilde şi povestioare")
