Mărturie
O familie poate fi numită astfel doar dacă este formată cel puţin din trei membri: tată, mamă şi copil. În caz contrar, doi tineri căsătoriţi rămân simplu soţ şi soţie, nu tată şi mamă. Tată şi mamă se devine abia după ce cei doi soţi au primul copil.
Ne-am căsătorit acum câţiva ani, dar din motive sociale am decis să nu avem încă un copil. Nu aveam o casă, lucram doar eu, iar apariţia unui copil ne-ar fi îngreunat şi mai mult viaţa. Cel puţin aşa gândeam atunci! La drept vorbind nici nu aş fi vrut să mă ştiu "incomodat" de altcineva în relaţia mea cu soţia. Aşa am ajuns să folosim tot ceea ce piaţa putea oferi în materie de blocare a unei noi vieţi.
Fiecare greutate de la serviciu, fiecare bucurie, orice neînţelegere cu şefii, orice ceartă cu prietenii, fiecare pahar de bere, totul devenea amintire când ajungeam acasă. Aici era soţia mea, cea care prin farmecul ei mă făcea să uit totul. În prezenţa ei eram "beat" de realitate. Timpul nu mai exista. Cât de bucuros eram că a fost inventată căsătoria! Dar cât de departe eram de adevăratul ei sens!
Într-una dintre zile, întorcându-mă acasă cu acelaşi "chef" de viaţă, mi-am găsit soţia plângând. "Ce s-a întâmplat?", am strigat din pragul uşii. "Nimic!", mi-a răspuns sec şi a continuat să plângă.
M-am apropiat, am luat-o de mână, i-am mângâiat faţa şi părul şi am întrebat-o din nou cu blândeţe în glas: "Chiar nu e nimic?" "Da, mi-a răspuns, sunt multe! Avem multe de clarificat între noi!".
Personal mi s-a părut că m-am trezit dintr-o lungă beţie. "Avem multe de clarificat între noi!" Suntem împreună de atâta timp, am petrecut alături atâtea momente frumoase, iar acum "avem multe de clarificat între noi!" Ce putea să însemne aceasta?
Am rugat-o să se liniştească şi să-mi spună tot ceea ce simţea în acel moment. Iar ea m-a ascultat.
"Ne-am căsătorit împreună pentru că ne-am iubit. Am înţeles că suntem săraci, că nu ne putem permite o casă a noastră, că nu putem să avem un copil al nostru, că nu suntem pregătiţi încă să formăm cu adevărat o familie. Aşa nu mai putem merge înainte! Mă simt "goală", umilită şi folosită! Sunt om, sunt femeie, simt în mine dorinţa de a da viaţă şi nu mai pot să fiu ca până acum. Şi apoi, Dumnezeu, Dumnezeu e mulţumit de noi? Tu crezi că Dumnezeu e mulţumit de ceea ce facem noi? Nu crezi că am exagerat? E Crăciunul! Zilele acestea e Crăciunul, iar eu nu am mai sărbătorit cu adevărat un Crăciun de când eram acasă cu părinţii mei. Oare e întâmplător că acum mi-au venit toate aceste gânduri? Hai să schimbăm ceva în viaţa noastră! Te rog!".
Eu am rămas mut în tot acest timp. Nu am avut curajul nici măcar să o privesc în ochi. Îmi era ruşine de mine şi de ea. Ca într-un film am văzut tot ceea ce făcusem împreună împotriva vieţii şi a lui Dumnezeu. Spontan am îmbrăţişat-o şi i-am spus: "Îţi promit că va fi bine, îţi promit, sincer, îţi promit!".
În acea seară am luat cina împreună, am discutat cu blândeţe unul cu altul, am decis să ne împăcăm cu Dumnezeu şi să ne schimbăm viaţa.
Acum, când m-am decis să pun aceste cuvinte pe hârtie, avem trei copii, iar pe parcurs am constatat că nu condiţiile sociale erau sau sunt împotriva vieţii, ci noi, noi de care depinde viaţa. Am constatat că un copil te motivează să lucrezi, îţi dă speranţă în ziua de mâine. E cel care îţi spune în fiecare zi "Te iubesc, tată. Te iubesc, mamă!" Şi ştiţi ce senzaţie plăcută este?! (Sergiu)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
