La origine, cuvântul "Paşte" înseamnă trecere. Pentru poporul evreu sărbătoarea anuală a Paştelui amintea trecerea din sclavie la libertate, de la înrobirea din Egipt, la demnitatea independenţei în Ţara Făgăduinţei, trecerea de la păcat la mântuire şi de la întunericul prizonieratului la lumina libertăţii.
Trecerea spre Ţara Aleasă a durat 40 de ani, timp în care poporul a rătăcit prin pustiu, a trecut prin perioade de revoltă, de deznădejde, de încredere, de convertire, de bucurie, de moarte şi viaţă. A fost salvarea "in extremis" a unui popor iubit şi ales de Dumnezeu.
Dumnezeu nu a voit să mântuiască "o mulţime", "un popor sau un grup", ci a dorit ca fiecare suflet să îşi dobândească valoarea şi reînnoirea sa umană.
Începând din Miercurea Cenuşii şi până în Duminica Învierii am trecut şi noi, poporul creştin, printr-o astfel de trecere, străbătând un pelerinaj de 40 de zile, comparat de sfinţii părinţi ai Bisericii cu 40 de trepte pe un munte.
Am pornit de la condiţia noastră de simpli muritori, de păcătoşi, de la ultima treaptă, cea adamică... şi am ajuns la ce-a de-a patruzecea unde îl găsim pe Dumnezeul cel viu, pe Isus Mântuitorul sufletelor noastre, înviat, glorificat, în lumina dumnezeiască a unei noi lumi.
Am traversat perioada de post, ca pe un drum al speranţei, al purificării, al renunţării la vicii şi orgolii, ca pe o cale spre vârful biruinţei.
Postul este o dulce logodnă cu Isus, un timp în care ar fi trebuit să îi arătăm mai mult ca oricând iubirea şi fidelitatea, ucigând în noi orice formă de violenţă şi de ură, evadând dintr-o viaţă sufocată de tensiuni şi de o atmosferă plumbuită şi transformând lumea reală într-o oază de pace, încercând să dăruim şi celorlalţi lumină, căldură şi un strop de credinţă, chiar dacă cei de lângă noi rătăcesc încă în pustiul necredinţei.
Îl iubim pe Isus glorificat ca Fiu al lui Dumnezeu şi dorim să-l urmăm pe drumul minunilor şi la frângerea pâinii, dar l-am urmat şi pe drumul crucii?
Am conştientizat că trebuie să ne aruncăm la picioarele Tatălui cu o încredere nemărginită cu sinceră umilinţă, gata să îndurăm toate urmările greşelilor noastre şi să ştim că abia atunci vom fi cu siguranţă iertaţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu?
Nu trebuie să uităm că sărbătoarea Paştelui este precedată de patimă şi calvar, de trădare, abandonare şi umilinţă, durere şi moarte, iar jertfa lui Isus este suprema dovadă de iubire, o iubire absolută şi necondiţionată de nimic.
El, Isus Mântuitorul sufletelor noastre, continuă această jertfă zi de zi atunci când reînnoim misterul "sfintei noastre credinţe", când rostim cu evlavie şi inima plină de speranţă şi de iubire la fiecare sfântă Liturghie: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni".
A mărturisi Învierea Domnului nostru nu înseamnă altceva decât să fim noi înşine implicaţi în procesul de eliberare spirituală, prefigurat de Paştele ebraic şi mărturisit mai târziu în suprema profeţie de răscumpărare a întregului univers prin Isus, cel care a avut puterea supremă asupra morţii şi cel care ne-a eliberat din sclavia covârşitoare a păcatului.
În acest an, întregul univers se bucură mai mult decât oricând deoarece clopotele de Paşte vestesc o mare biruinţă, sărbătoarea comună a tuturor fraţilor creştini: catolici, ortodocşi, protestanţi şi neoprotestanţi.
Toţi vom celebra la unison această sfântă mare sărbătoare şi împreună vom rosti; "Cu adevărat a înviat şi i s-a arătat lui Simon Petru" (Lc 24,34).
Cristos a înviat!
