O dimineaţă ca multe altele. Mergeam la serviciu cu tramvaiul. Pentru că în acea zi trebuia să vorbesc cu directorul, am plecat mai devreme, ceea ce a fost şi spre norocul meu, pentru că nu era aglomeraţie. Am urcat, am luat loc şi am început să privesc oamenii, blocurile, maşinile şi tot ceea ce puteam vedea de la fereastra tramvaiului. În acelaşi timp, fără să vreau, gândurile au început să zboare departe...
O seninătate inexplicabilă îmi cuprinse sufletul. Eram liniştit şi mulţumit pentru tot ceea ce eram şi făceam. Aveam un loc de muncă bun, o familie frumoasă şi fericită. Nu era nimic care să mă tulbure la acea oră matinală. Căldura familiei de la care plecam zilnic la muncă şi la care mă întorceam după opt ore îmi dădea mereu siguranţă.
Luându-mi privirea de la ceea ce vedeam pe geam, am văzut pe scaunul din faţa mea un ziar. L-am luat, l-am deschis şi am început să-l răsfoiesc pagină cu pagină. Gândurile mele nu mai zburau departe. Eram concentrat la titlurile scrise parcă intenţionat cu litere mari, pentru ca articolele să pară cât mai interesante. La sfârşit am găsit un rebus şi pentru că încă mai aveam timp am început să-l completez. N-am reuşit însă prea mult, pentru că între timp am ajuns la serviciu. Am lăsat ziarul pe scaunul pe care îl găsisem în speranţa că îl vor găsi şi alţii şi-şi vor umple timpul cu el.
După opt ore de serviciu, cu acelaşi tramvai mă întorceam spre casă. La mijlocul drumului, când doamna de pe scaunul din stânga mea s-a ridicat, am zărit din nou ziarul. L-am luat, l-am deschis ca şi dimineaţă şi am constatat că rebusul era completat în întregime.
În opt ore, un ziar, fusese în atâtea mâini, poate în zeci, poate în sute. Dacă ar fi putut vorbi, poate ar fi spus cine şi câţi l-au citit. Dovadă era rebusul care fusese completat cu multe culori şi cu mai multe feluri de scris.
L-am închis, l-am aşezat pe scaunul pe care îl găsisem şi am continuat să privesc pe fereastră. Mi-am amintit apoi de liniştea sufletească pe care o aveam dimineaţă, o linişte care venea după multă trudă, după un efort pe care l-am făcut, nu singur, ci împreună cu soţia. Familia! Din totdeauna mi-am dorit să fie un loc în care să mă întorc cu plăcere şi cu bucurie. Mi-am dorit să fie micul paradis de pe pământ; cu greutăţile şi cu bucuriile ei. Fără să vreau, gândindu-mă mai ales la momentele dificile prin care am trecut împreună, o lacrimă şi-a făcut loc şi a început să se prelingă pe obraz. A curs din bun senin, dar era de bucurie. Dumnezeu mi-e martor; am făcut totul gândindu-mă că este pretutindeni. Poate că pacea care îmi cuprinsese sufletul era un semn al răsplăţii lui.
Acel ziar îmi stârnise atâtea amintiri. Era acolo, parcă mă aştepta, ca şi familia pe care, nu eu am inventat-o, ci am găsit-o voită şi stabilită de Dumnezeu. Mulţi au completat rebusul, dar ziarul a rămas acolo. Fiecare a completat cât a ştiut. Şi a ştiut cât a fost deschis să înveţe! Sunt atâţia care au o familie; poate reuşită, poate mai puţin reuşită, fiecare cât este deschis să-l lase pe Dumnezeu să lucreze în ea. (Maricel)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
