Luna noiembrie este luna dedicată într-un mod special comemorării celor răposaţi, celor care au încheiat deja pelerinajul lor pe acest pământ. Însuşi anotimpul specific acestei luni este un simbol caracteristic care ne dă senzaţia trecerii de la o stare la alta (în natură bântuie maturitatea, bântuie culoarea ruginie şi toate roadele "se desprind de la viaţă"). Este un mod indicativ de a privi şi de a trăi memoria specială dedicată lor cu alţi ochi, nu numai cu cei ai pierderii, ai singurătăţii, ci şi cu cei ai completării, ai unirii realităţii lor cu cea a lui Dumnezeu şi cu cea a altor suflete care au ajuns la destinaţie. Este dezlipirea de cele trecătoare pentru a continua viaţa într-un spaţiu deja pregătit unde totul devine una în materie de armonie, de iubire, de splendoare.
Plecarea pentru ei semnifică o completare a maturităţii, o completare a vieţii, iar pentru noi este o luptă pentru a demonstra nouă înşine capacitatea profundă a credinţei şi a speranţei pe care o construim, din care trăim şi ne alimentăm deseori în dificultăţi.
Gândindu-ne la cei dragi care ne-au părăsit, sunt două lucruri care uneori ne frământă, ne fac să ne gândim şi ne pun la încercare: unde sunt acum şi ce legătură există între ei şi noi.
La prima deja am răspuns; ei trăiesc din plinătatea pe care au reuşit să o dăruiască încă de când erau printre noi, ţinând cont de valorile evangheliei. Ei sunt prezenţi, chiar dacă uneori cu dificultate noi acceptăm absenţa - prezenţa lor. Găsim mii de motive să spunem că mai trebuiau să trăiască sau că erau prea tineri... de parcă am fi noi stăpâni pe viaţa lor şi ar trebui să dăm noi ştafeta plecării. Apoi, între ei şi noi rămâne o legătură, o punte de contact mai mult sau mai puţin solidă, în funcţie de relaţia pe care am construit-o când erau încă pe pământ. Aşadar, ei constituie o prelungire şi pentru noi, lasă o urmă în noi din ceea ce au fost şi continuă să fie. Chiar dacă printre ei se află şi copii, şi adolescenţi, şi tineri, pentru Dumnezeu nu contează vârsta, ci cum ei au ştiut şi au reuşit să conlucreze cu harul său în momentele dificile ce au trebuit să le înfrunte.
În această lună dedicată lor, în biserici, dar mai ales în cimitire, mii şi mii de credincioşi sau simpli peregrini îşi vizitează morţii, pun o floare, aprind o lumânare, rostesc o rugăciune, varsă o lacrimă. Este spiritul complet (trup şi suflet, materie şi spirit) care ne leagă de cei dragi şi manifestăm faţă de ei gesturi pline de afecţiune care pentru noi au un sens imens. Ne face să-i menţinem vii în interiorul nostru.
Realitatea lor nu este sau nu trebuie să fie statică, nu-i găsim numai în cimitire, şi numai în această lună. Comuniunea pe care am legat-o cu ei de-a lungul anilor continuă, indiferent de timp şi spaţiu. Ei trăiesc şi vor trăi în noi atâta timp cât noi le acordăm timp şi spaţiu, atâta timp cât le lăsăm lor acel loc rezervat şi nu-l ocupăm cu altceva. Menţinem un dialog deschis între noi şi ei, dialog care se bazează pe cunoaşterea personalităţii lor, a sentimentelor profunde faţă de valorile vieţii, a dorinţelor lor faţă de noi şi de lumea care ne înconjoară. Această comuniune este canalul privilegiat care ne leagă de realitatea lor şi ne ajută să-i simţim vii, aproape de noi, părtaşi la ceea ce trăim şi la ceea ce ni se întâmplă.
Facă bunul Dumnezeu să medităm mai mult asupra realităţii lor şi să le oferim din timpul nostru pentru a fi în continuă comuniune.
