Moartea, acest mister lugubru care ne înspăimântă, nu este decât o trecere de la viaţă vremelnică la cea veşnică.

Trăiesc în mijlocul copiilor bolnavi, a celor care poartă crucea suferinţei. Mi-am ales acest "loc" ca o misiune, încercând să readuc zâmbetele pe obrajii pustiiţi de lacrimi.

De mai bine de şase ani, în Spitalul "Marie Curie" din Bucureşti există un centru educativ ignorat de cei mari, inexistent pentru cei responsabili cu educaţia copiilor, fără valoare pentru cei "înscăunaţi", dar iubit şi util celor mici şi părinţilor acestora. Aici sunt activaţi copii săraci, copii bogaţi, copii din familii dezmembrate, olimpici sau copii cu handicap, copii în tranzit de câteva zile sau săptămâni, şi veteranii care vin doar pentru călătoria cea mare.

Le-am redat mereu speranţa vindecării, dar am realizat că trebuie la un moment dat să îi pregătesc pe cei ce vor urma drumul fără întoarcere. M-a durut enorm şi m-am simţit zdrobită când am pierdut primii copii, dar am învăţat să merg mai departe, să zâmbesc şi să mă întăresc, fiindcă ei au nevoie de mine.

Tudor, Elena Anita şi Alis, adolescenţii care nu au cunoscut prima iubire, nu au apucat să-şi facă planuri de viitor, au fost primii cărora le-am vorbit de lumea de dincolo de noi. Nu a fost un lucru dur, nici o cruzime, ci, dimpotrivă, o dezrobire din lanţurile paralizante ale fricii. Au înţeles că moartea este doar o eliberare, că nu vor ajunge în bezna unei nopţi adânci şi că, dincolo de bariera timpului, există lumina!

Cei mici, Marian, Călin, Anca sau Irina, au înţeles că vor ajunge îngeri şi sunt deja îngeri fără aripi, iar paradisul este aidoma profeţiei lui Isaia, locul în care viţelul şi leul vor paşte împreună! Ce minunat este pentru ei să-şi imagineze un imens paradis.

Ce poate fi mai minunat pentru aceşti robi ai suferinţelor, slăbiţi de cure de citostatice, cu trupurile poate mutilate de amputări, să reîntâlnească speranţa, iubirea şi credinţa.

Le-am redat mereu, mereu speranţa vindecării şi, mulţumită unui bun colectiv de medici şi bunului Dumnezeu, s-au vindecat, dar când nu mai există speranţă, când neputinţa este suverană peste viaţa lor, atunci e mai bine să ştie că orice drum are sfârşit şi orice sfârşit are un nou început.

Un început într-o lume nouă, necunoscută, dar călăuzită de lumina caldă a răsăritului de soare, inundată de verdeaţa grădinii Edenului. Credinţa în Dumnezeu, iubirea pentru cei mai trişti decât noi ne dau puterea de a face minuni. Minunea de a înfrânge spaima că dincolo de viaţă nu există nimic, şi puterea de a ajuta pe cei aflaţi la porţile durerii.