Am crescut copii, iar ei, la timpul cuvenit, s-au dus pe drumul lor. Am fost tânăr, am iubit mult o tânără şi ne-am căsătorit. A fost soţia mea, apoi a devenit mama copiilor mei, iar acum, este departe... Am fost tânăr şi plin de putere, iar lumea mă admira, mă preţuia şi mă respecta. Eram puternic!

Am crezut că aşa voi fi toată viaţa mea, de aceea m-am hotărât să merg pe drumul meu, un drum propriu, unul pe care să nu-mi dicteze nimeni; nici Dumnezeu şi nici glasul conştiinţei, să nu mă intersectez cu idealurile nobile ale familiei, ci eu să fiu cel care hotărăşte ce trebuie făcut şi ce nu trebuie făcut.

M-am încrezut în mine pentru că eram tânăr şi puternic. În scurt timp, viaţa mea s-a identificat cu munca mea. Am făcut din muncă idealul meu suprem. Peste tot vedeam muncă, profit şi satisfacţii omeneşti. Eram îmbătat de muncă! Nu mai era duminică sau zi de sărbătoare, nu mai era soţie sau copii, nu mai eram nici măcar eu, cel creat cu un trup şubred, cu posibilitatea de a mă îmbolnăvi oricând, de a îmbătrâni sau chiar de a muri. Totul în jurul meu era muncă, muncă fără explicaţii şi fără logică. Am crezut că aşa trebuie să-mi întreţin familia.

Nu, nu am avut timp de tandreţe, de cuvinte calde, de priviri blânde sau de îmbrăţişări care să redea încrederea. Nu, pe toate acestea le-am considerat pierdere de timp. Pe alţii îi acuzam că nu le practică! Eu, eu trebuia să muncesc pentru a-mi întreţine familia. Eu am adus, eu am făcut, eu am coordonat... Ce, Dumnezeu? Până la el...

M-am mândrit să ştiu că am copii buni. Era meritul meu! M-am purtat aspru cu ei, iar ei au învăţat ce este respectul. Au respectat, iar acum lumea îi respectă. Soţia? M-a înlocuit înaintea copiilor, mai ales atunci când am muncit pentru ei.

Nu-mi reproşez nimic, decât că n-am stat cu mine însumi, că nu m-am oprit nici măcar o dată să mă întreb de unde vin şi încotro mă îndrept. Nu m-am întrebat niciodată ce vreau de la această viaţă, dacă este bună sau nu, atitudinea mea faţă de cei din jur, mai ales faţă de cei din familie.

Acum, poate că e târziu! Suferinţa care m-a copleşit e mare. Sunt singur şi abia acum realizez ce înseamnă aceasta. Sunt neputincios şi mă gândesc ce bine era când aveam putere, când eram tânăr, când îi aveam pe copii lângă mine, cum mă respecta şi mă stima lumea. De ce nu mi-am pregătit oare aceste momente încă de atunci? Cât de bun aş fi putut să fiu cu cei din jur!

Probabil că dacă ar şti oamenii ce ar ajunge la o anumită vârstă, altfel şi-ar organiza viaţa, mai ales în tinereţe. Dar nu ştim ce ajungem! Sunt bătrân şi nu ştiu ce va urma, ştiu doar că dacă ar fi s-o iau de la capăt, n-aş mai face la fel. Dar mai pot s-o iau de la capăt? Poate că doar sufleteşte, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta.

Doamne, cum te-am înşelat o viaţă întreagă! Ar fi nedrept din partea mea ca abia acum să mă întorc la tine, dar tu eşti bun şi îndurător şi aceasta îmi dă curaj. Ştiu că, indiferent de cât de singur sunt în această lume, indiferent de cât te-am iubit până acum, indiferent de ce vor spune cei din jurul meu, ştiu că tu eşti cu mine şi că mă vei ierta.

Doamne, acum, viaţa mea se află în mâinile tale. Tu mi-ai dat-o, tu o iei! Tu judeci, tu decizi! Dacă aş fi din nou tânăr, aş gândi altfel, dar sunt bătrân şi suferind, şi gândesc aşa cum gândeşte un bătrân suferind. Dă-mi, Doamne, curaj în acele momente. Ştii tu, în care... Dacă te-am înşelat o viaţă întreagă, acum nu vreau să te mai înşel. O spun de aici de pe "zidul" suferinţei, aşa cum a spus-o cândva, Ieremia, profetul, de pe zidurile dărâmate ale Ierusalimului. Doamne, dă-mi curaj! (Francisc)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba