Nu de mult, papa Benedict al XVI-lea se exprima în sensul că, deşi sunt unii care evită sau chiar refuză să considere evenimentul de pe drumul Damascului ca reprezentând convertirea sfântului Paul, marele apostol poate fi recunoscut, prin experienţa sa de credinţă, prin trăirea sa în unire cu Cristos, ca şi prin ceea ce exprimă în scrierile sale, drept modelul oricărei convertiri.

De fapt, distincţia sau chiar departajarea poate că ţin mai mult de termeni. Importantă este regenerarea interioară prin care are loc îndreptăţirea (termen propriu sfântului Paul), iar aceasta se realizează în măsura în care cineva este legat de Isus Cristos prin credinţă (cf. Rom 3,28 ş.u.) şi se înfăptuieşte în mod real în creştinul "convertit", în ceea ce săvârşeşte acesta, ca şi în modul în care reacţionează. Căci, în Isus Cristos, Dumnezeu "a voit să-şi arate dreptatea... spre a fi el însuşi drept şi a-l îndreptăţi pe cel ce trăieşte din credinţa în Isus" (Rom 3,26). Aşadar, "îndreptăţirea" este lucrarea lui Dumnezeu prin Fiul său făcut om. Neputinţa Legii (care tindea să excludă în mod categoric îndreptăţirea) este înlocuită de puterea harului lui Dumnezeu, care, prin răscumpărarea lui Cristos, ne-o obţine în dar (Rom 3,23 ş.u.).

În timpul Postului Mare, contemplând tocmai lucrarea de mântuire realizată de Isus Cristos într-un mod sângeros (vezi practica de pietate numită Calea crucii!), ajungem să ne confruntăm şi cu afirmaţii pauline de tipul celei din Gal 3,13: "Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem, căci este scris: Blestemat oricine este atârnat pe lemn". Însă trebuie să fim atenţi ca nu cumva să exagerăm cu ideea substituirii, ca şi cum Cristos ar fi luat asupra sa identitatea de blestemat. Aluzia la blestem este legată numai de faptul istoric al morţii lui Isus pe cruce şi nu de vreo substituire. În plus, trebuie să avem în vedere şi limbajul hiperbolic şi antitetic propriu sfântului Paul, care, în versetul următor, afirmă, dimpotrivă, că "binecuvântarea... vine prin Cristos", iar în Ef 1,3 ş.u. găsim un adevărat imn în care se subliniază că "Dumnezeu... ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare... în Cristos". Ceea ce ne impresionează şi ne tulbură atunci când contemplăm patima şi moartea răscumpărătoare a lui Cristos trebuie redimensionat de ceea ce susţine apostolul în Rom 8,3, în sensul că Isus Cristos a împărtăşit (s-a făcut părtaş de) starea omenirii păcătoase în general, supunându-se prin aceasta unei puteri dominante (cea a păcatului), cu scopul de a obţine un rezultat contrar. Căci în el se realizează un anumit fel de "binecuvântare" tocmai datorită faptului că nu a rămas în blestem, ci moartea lui s-a desăvârşit în înviere. În cadrul acestui proces, determinant este faptul că el a trăit situaţia de blestem atât în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu şi nicidecum în opoziţie cu el, cât şi în solidaritate cu oamenii şi nicidecum în dispreţ sau indiferenţă faţă de ei. Astfel considerând lucrurile, se observă cât de important este, nu atât moartea îndurată ca pedeapsă pentru păcat, cât mai ales elementul iubire, care îi dă valoare din interior şi care, tot din interior, anihilează principiul negativ al Legii ce pedepseşte. Prin urmare, paulinic vorbind, totul este iubire revărsată, iubire sacrificată şi har, iar, sub aceşti parametri, îndreptăţirea nu are cum să vină din faptele individuale ale cuiva. Ea vine, prin credinţă, de la Cristos. Dar faptele nu sunt excluse. În mod firesc - aşa cum bine subliniază actualul papă - ele decurg, urmează. Iar, din ceea ce urmează, se vede convertirea.