Prea mă făcuse de ruşine, de aceea mă temeam că niciodată nu voi putea să-l iert. Ştiu, e tatăl meu, şi datorită lui sunt în viaţă, dar... Povestea mea începe într-un apartament, la oraş, într-o familie cu şase copii, cu o mamă-erou şi cu un tată dificil.

Locuiam la bloc, într-unul dintre apartamentele destul de mici pentru numărul de persoane care îl populam. Mama mea, cu frică de Dumnezeu, la rândul ei provenind dintr-o familie numeroasă, s-a hotărât să ne dea tuturor şansa de a trăi. Ştia că nu-i va fi uşor, că va avea de înfruntat mai întâi simţul critic al celor care auzeau că suntem atât de mulţi şi apoi greutăţile inerente împrejurărilor în care ne aflam. Era o femeie evlavioasă. Niciodată nu am auzit-o să se plângă de ceva. Le aranja pe toate în aşa fel încât să nu ne vadă suferind pe vreo unul dintre noi. În fiecare seară, înainte şi după masă ne rugam împreună. În fiecare duminică, după vârste, participam la Liturghiile cu specific, pentru copii şi pentru tineri.

Când eu sau vreo unul dintre fraţi îi făceam o neplăcere, singura ei vorbă era: "Nu mă băgaţi în mormânt, pentru că nu ştiţi cum e să nu ai mamă!" Iar pentru noi era destul! Atât cât ne permitea vârsta şi conjuncturile în care ne aflam, ne străduiam să-i fim pe plac.

În tot acest timp, spre deosebire de mama, tatăl ne crea multe probleme. Alcoolul a făcut din omul din el un neom. Rămăsese fără serviciu. A fost dat afară pentru atitudine necorespunzătoare şi pentru desele lipsuri. Acasă se purta urât cu noi şi cu mama. În ochii lui, nimeni şi nimic nu avea valoare. Totul era relativ. Nimeni nu era bun de nimic. Doar atitudinea sa conta şi atât! Iar mama suferea mult. Curând şi noi, copiii, am împărtăşit aceeaşi soartă. Ne era ruşine! În bloc eram "familia cu probleme", iar la şcoală eram "copiii alcoolicului". Doar prietenii apropiaţi ne compătimeau cu sinceritate şi ne erau aproape.

Mi-a fost greu să înţeleg ce-l determinase pe tata să ajungă într-o astfel de stare. Şi dacă el ajunsese astfel, de ce ne crea şi nouă atâtea neplăceri! Începusem să-l urăsc. Eram cel mai mare dintre cei şase fraţi şi ruşinea pentru ceea ce făcea mă determina adesea să mă dezic de el, nerecunoscându-l ca tată.

Pe de-o parte, ca şi copil al său, ştiam că trebuie să-l respect, cu atât mai mult că frecventam şi grupul de tineri al parohiei din care făceam parte. Însă atitudinea sa de multe ori îmi trezea repulsie. Era în mine o luptă continuă. Datoria de a-l respecta şi iubi ca părinte se lupta cu sentimentele şi resentimentele pe care mi le trezea comportamentul său. Pe deasupra mai era şi atitudinea mamei care, în ciuda la tot ceea ce se întâmpla, rămânea senină, nevoind să ne facă în vreun fel să suferim.

Dar într-o zi, după o lungă suferinţă pe care a ştiut să o ţină departe de noi, mama a murit. Rămăsesem şase copii, unul mai descumpănit decât celălalt. La povara care era tatăl ni se mai adăugase încă una: lipsa mamei.

Într-un moment de, pot să-i spun, reflecţie personală, un gând a năvălit peste mine şi tot ceea ce până atunci era o povară şi o ruşine, deodată a devenit o lumină. Nu ştiu ce mi-a venit! Eram singur şi mă gândeam la situaţia în care ne aflam, cu tatăl care, după moartea mamei se adâncise şi mai mult în viciul alcoolului şi cu fraţii cărora le lipsea atât de mult mama. Îmi treceau prin minte toate cuvintele pe care ni le spunea când era în viaţă, cum îşi păstra seninătatea şi vedea de fiecare dată doar partea bună în toate.

Te iert, tată, a fost gândul care m-a pătruns cel mai mult. Te iert pentru că prin tine ştiu că Dumnezeu ne-a dat, mie şi fraţilor mei o lecţie, aceea de a nu repeta ceea ce nu ne-a plăcut la tine, iar mama a anticipat de atâtea ori această lecţie. Tată, te-am iertat! (Edi)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba