A căuta răspuns la orice problemă personală răsfoind sau deschizând la întâmplare Sfânta Carte poate părea un lucru minunat. Şi aceasta bazându-te pe logica de nezdruncinat a unei întrebări de tipul: "Ce altă carte poate sta alături de Biblie în ceea ce priveşte înţelepciunea?". Desigur, nici una. O recunosc şi mulţi necredincioşi.
Dar, hai să luăm lucrurile puţin altfel! Ce-ai zice dacă ai găsi multiplicate şi expuse pe toate gardurile frânturi dintr-o scrisoare pe care ai trimis-o cuiva personal? Că persoana respectivă îşi bate joc de tine, că este nedemnă de încrederea şi de confidenţa făcută, că nu merită să mai scrii în viitor şi aşa mai departe. Desigur, Biblia nu poate fi comparată cu o simplă şi oricare scrisoare, fiind de o complexitate indiscutabilă. Dar să nu uităm! Creştinismul este religia cuvântului. În ce sens?
În evanghelii este scrisă şi repetată ideea că Isus vorbea şi învăţa, că anunţa vestea cea bună a împărăţiei lui Dumnezeu. Pe de altă parte, nu s-au păstrat decât puţine dintre numeroasele sale învăţături. Câte "cuvinte de har" sau "vorbe de duh" s-or fi pierdut? Poate că nici nu are importanţă. Accentul nu se pune atât asupra a ceea ce conţine cuvântul, cât mai ales asupra Cuvântului întrucât este o zicere, este una cu cel care vorbeşte, este însuşi cel care vorbeşte. Un cuvânt, fie el şi al lui Cristos, considerat în el însuşi, fără a-l recunoaşte pe cel care "zice" este ceva lipsit de viaţă, oricâtă înţelepciune ar ascunde. Că în acest sens ar fi vorba de ceva esenţial o subliniază însuşi Isus atunci când pune faţă în faţă expresiile "aţi auzit că s-a spus celor din vechime" şi "eu însă vă spun". În ce mod "s-a spus" cândva, aproape că nu mai are importanţă. Important este că "în cele din urmă Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul său" (cf. Evr 1,2), că el este cel care ne vorbeşte.
Or, în contact cu cineva - şi nu oricine - care îţi vorbeşte, trebuie să iei poziţia de ascultare, să-i citeşti intenţia, să sorbi fluxul de viaţă îndreptat spre tine, să te pierzi şi să te regăseşti transformat în şuvoiul de Spirit ce te cuprinde.
Cine însă caută răspunsuri la propriile întrebări, chiar şi - mai ales - în Biblie, se are de mult pe sine însuşi în centrul atenţiei, el fiind cel care vorbeşte, cel care pretinde răspuns, cel care revendică iniţiativa absolută, ca şi cum ar apăsa pe butonul unui automat. Or, aşa ceva nu înseamnă nici măcar pseudoreligie. Este vorba de un fel de "tehnică", de teapa vrăjitoriei, în cazul căreia cine a pus mâna pe nişte formule cu conţinut "magic" devine manipulatorul unor forţe intrinsece după bunul plac.
În contact cu Cuvântul - înţeles cu mult mai presus decât un text, fie el şi sacru - dacă ai înţeles cine îţi vorbeşte, cine este cu adevărat "la celălalt capăt", nu ai cum nici să admiri sau să dispreţuieşti "instrumentul" prin care îţi este adresat mesajul, nu ai cum nici să scormoneşti sau să umbli după "vorbe de duh" care să te ungă la suflet. "Chiar dacă aş străbate o vale întunecată, nu m-aş teme, pentru că tu eşti cu mine" (Ps 22,4), spune psalmistul. Importantă este deci această prezenţă, prezenţă la începutul rostirii, prezenţă în cuvânt, prezenţă în viaţa celui care ascultă.
Şi atunci, cum să mai cauţi înţelepciune cu ţârâita, de vreme ce eşti în şuvoi, cum să mai jinduieşti după cine ştie ce aspect colateral care ţi-a scăpat din vedere, de vreme ce esenţialul te împresoară din toate părţile? "Cuvintele de har" şi "vorbele de duh" nu sunt, desigur, de dispreţuit. A rămâne însă numai la ele sau a te transforma într-un vânător de formule bune de manipulat ar fi o neghiobie.
