Creştinismul nu poate fi clasificat în mod strict drept o religie a cărţii, fie ea şi Biblia. Dacă scrisul ar fi fost în stare să cuprindă şi să exprime totul, poate că Isus Cristos ar fi recurs la acest mijloc şi ar fi orânduit o mişcare în acest sens (preluând, să spunem, colaboratori din rândul scribilor). Asta nu înseamnă că a dispreţuit Scripturile. Dimpotrivă. Dar de aici şi până la a atribui - cum se încearcă pe ici pe colo - chiar rol de "inventator" al creştinismului unuia dintre autorii principali ai textelor neo-testamentare, pentru că a avut capacitatea de a se exprima şi prin scris (şi ar fi avut "inspiraţia" să-l fondeze în persoana lui Cristos) este o distanţă enormă.
Despre Isus ştim că "s-a bătut" în texte scrise ("căci scris este...") doar cu Satana. Atunci însă când propune învăţătura sa discipolilor se exprimă în mod diferit: "Aţi auzit că s-a spus celor din vechime..., eu însă vă spun..." (cf. Mt 5,21-43). Să fie numai amprenta de redactor a evanghelistului? Cu siguranţă că este ceva mult mai profund chiar şi decât ceea ce vrea acesta să sugereze: proclamarea unei noi legi pe un nou munte. Este vorba de importanţa rostirii: aceasta e importantă, aşa cum important este cuvântul. Cuvântul nu se reduce la ceva gândit (cum ar fi în cazul ideii). E mai curând ceva exprimat, îndreptat spre altcineva, în sens de comunicare.
Începând de la dinamica creaţiei prin Cuvânt şi continuând cu încheierea de alianţe Dumnezeu-om (toate din iniţiativa lui Dumnezeu care "vorbeşte") şi cu glăsuirea prin profeţi, mereu este decisiv fluxul verbal. Nu întâmplător ultimul dintre profeţii înaintemergători lui Cristos se defineşte pe sine drept "voce". În Isus Cristos, rostitorul, rostirea şi rostitul (adică rezultatul rostirii) devin una ("Cuvânt" în prologul evangheliei scrise de Ioan). După Cristos (considerat în sensul strict al istoriei umane ca punct de referinţă), Biserica - expresie şi exprimare - ca rezultat al rostirii, este în acelaşi timp rostire, Dumnezeu rămânând pe mai departe rostitorul. Aşadar creştinismul poate fi definit mai curând ca religie a Cuvântului, dar cu tot dinamismul pe care îl implică acest termen scris cu majusculă şi gândit ca flux divin. Scrierea rămâne numai un mijloc, pe linia formelor umane în care se îmbracă acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu, centrată şi recapitulată în Cristos (Întruparea Cuvântului).
Aşa se explică faptul că în creştinism nu se impune ca o necesitate memorarea textelor sacre, cum se întâmplă în cazul altor religii. Dar nici utilizarea după bunul plac a unor expresii biblice şi ţopăirea prin Scriptură practicată de unele mişcări aflate în minimă comuniune cu Biserica, nu miros a bine. Sigur, Biblia rămâne o bază de neînlocuit, dar nu trebuie uitat că ea exprimă în totalitate experienţe, mărturii şi trăiri ale unor persoane care au intrat pe această linie a fluxului divin îndreptat de Dumnezeu spre oameni ca acţiune salvifică prin Cuvânt. De aici dinamicitatea şi devenirea care se cer: pot fi redate şi în timpurile noastre şi prin alte expresii aceleaşi valori eterne dacă se intră în acest flux şi se devine "voce" pe linia întrupării. Important este spiritul a ceea ce se redă în Scripturi, spirit care depăşeşte limitele unor litere moarte, şi pentru că spiritul înseamnă viaţă, Biblia trebuie trăită nu numai în sensul de a pune în practică ceea ce a ajuns până la noi, ci şi de a o ilustra prin concreteţea rostirii pentru alţii. Altfel spus, "credinţa se învigorează dăruind-o" (Ioan Paul al II-lea - Redmtoris missio 2).
