Pentru că tatăl meu era tractorist, tractorist a vrut să devin şi eu. Eu însă doream să devin preot. Când i-am vorbit pentru prima dată de intenţia mea, o zi a stat supărat.
Sincer să fiu, nu ştiu ce era în mintea lui. Probabil se gândea că eram singurul lui băiat, că trebuia să-i port numele mai departe, că avea să-mi lase moştenire casa şi tractorul. Dacă eu deveneam preot, munca lui de-o viaţă s-ar fi risipit. Spera să mă vadă într-o zi mire, să-i aduc acasă o noră frumoasă, iar acum, eu îi spusesem că vreau să devin preot.
Îl cred că i-a fost greu, dar Dumnezeu avea cu mine alte planuri. Mă voia un alt fel de tractorist, pe alt ogor. Mă voia preot, iar eu simţeam că acesta trebuie să fie drumul meu.
Într-una din zile, pe când trebuia să ne întoarcem acasă, am pierdut trenul. Aşa am fost nevoiţi să facem din mână maşinilor care treceau. După ceva timp a oprit o maşină, am urcat şi am pornit spre casă. Cel care oprise era un preot, care pentru a ajunge la parohia unde era, trebuia să treacă prin satul meu. Tatăl meu urcase în faţă. De pe bancheta din spate a maşinii puteam să urmăresc mai bine mişcările preotului-şofer, puteam să-i privesc faţa în oglinda retrovizoare şi puteam să mă uit mai bine prin maşină.
Aşa am văzut rozariul pe care îl avea agăţat de oglindă, o carte de rugăciuni şi am mai văzut ceva. Acel preot avea într-un deget al mâinii stângi o rozetă. Atunci mi-am dat seama că acel preot se ruga. Avea o faţă senină şi blândă, de aceea mi-am permis să-l întreb dacă era preot. Mi-a spus că da, apoi m-a întrebat ce doresc să devin, bănuind că deja eram la vârsta unei alegeri concrete.
N-am apucat să-i spun ce doresc când tatăl meu s-a întors spre mine şi mi-a zis: "Hai, spune părintelui ce mi-ai zis şi mie". Şi fără să mai ţin cont de ceea ce ar fi putut să spună tatăl meu, am răspuns că vreau să mă fac preot. Părintele a zâmbit şi m-a asigurat că nu va fi uşor, dar că va fi frumos. Acum revin din nou la tatăl meu. La doar câteva zile se supărase foarte tare pe mine, iar acum m-a pus să spun ce vreau să mă fac. Înţelesesem din privirea lui, din modul în care m-a pus să răspund părintelui, că era mulţumit şi bucuros de ceea ce îmi doream. Am continuat drumul, dar nu mă săturam să-l privesc pe acel preot. Deja mă vedeam preot. Era necesar să treacă câţiva ani pentru ca visul meu să devină realitate.
Acum, la câţiva ani de la acea întâlnire, după ce am devenit cu adevărat preot, retrăiesc deseori "visul" din maşină. Revăd privirea senină şi blândă a părintelui care între timp a trecut la Domnul.
Mi-am dorit să fiu preot, am luptat mult să ajung preot, iar acum sunt. Între timp tatăl meu a vândut tractorul, pământul l-a dat surorilor mele, iar el, alături de mama mea, şi ea în vârstă, se bucură ori de câte ori revin acasă, ori de câte ori le povestesc cum lucrează Dumnezeu prin mine. Ştiu că şi ei s-au rugat pentru idealul meu, m-au susţinut şi în parte le datorez că astăzi sunt "tractorist" pe ogorul lui Dumnezeu. (Pr. Ioan)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
