Dumnezeu, într-un plan de infinită bunătate, l-a creat pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. Există un loc special în această viaţă pentru fiecare dintre noi. Avem un loc unic, un obiectiv pe care trebuie să-l obţinem şi o vocaţie pe care nu o poate nimeni îndeplini în locul nostru. Dar, paradoxal, ne confruntăm cu aceleaşi probleme, trăim aceleaşi sentimente, parcurgem acelaşi drum care are rolul să ne conducă la ţelul final: Dumnezeu.

Exist. Exist din momentul conceperii mele. Din acea clipă misterul vieţii s-a derulat vertiginos.

M-am născut!

Lumea în care am pătruns mă obligă să fac tot felul de lucruri pe care înainte nu le făceam. Spre mine dau buzna sunete, lumini, chipuri, mirosuri, ritmuri care mă irită, mă deprimă, mă fac să plâng, să cer, să surâd, să ascult, să privesc...

Mai târziu se petrece o minune: încep să merg, cuceresc spaţiul. Acum lumea este cu totul alta. Vreau să ştiu ce-i în jurul meu, ce este cu mine şi cu magnifica lume a lucrurilor.

Am început să vorbesc. Ce mare lucru să te înţelegi cu cineva! Să ţi se dea ceea ce ceri, nu ceea ce se presupune că ai fi cerut.

Timpul trece.

Şi încă o schimbare: am început şcoala. Trebuia să stau nemişcat, atent, să vorbesc numai când mi se cere. Nu mai sunt eu în centrul atenţiei, aici suntem toţi trataţi la fel.

Şi iată cum, pe nesimţite, dintr-un an în altul, dintr-o vacanţă în alta, mai cu bucurii, mai cu necazuri, anii zboară.

Se îndreaptă spre mine cu paşi repezi: pubertatea. Vârsta în care se produc în mine modificări biologice, care mă fac să mă simt atât de nesigur, agitat, nervos, irascibil, cu stări de interiorizare, de calm şi linişte, dar şi cu izbucniri eruptive.

Am progresat afectiv, dar şi sub aspect intelectual, simt nevoia de a şti, de a cunoaşte. Sunt supus, adesea, unor conflicte şi chiar crize emoţionale; bucuriile şi necazurile le trăiesc la o înaltă tensiune psihică. Simt o puternică nevoie de independenţă şi mai ales de a fi "cineva". S-a terminat însă greul? Dimpotrivă, am intrat în adolescenţă, vârsta care dă şi mai multă bătaie de cap. A început perioada marilor furtuni adolescentine, cele de revoltă, concretizate prin respingerea experienţei altora, prin tendinţa de a fi original cu orice preţ, prin comportamente de concurenţă cu ceilalţi. Acestea au alternat cu perioade de închideri în mine, de interiorizare, de căutări neîncetate, de dezinteres pentru viitorul meu material, în schimb cu năzuinţe şi satisfacţii intelectuale şi sentimentale. Nu suport criticile; judecăţile nu le emit cu raţiunea, ci cu inima.

Parcă sunt cu două feţe: una întoarsă spre copilărie, alta spre maturitate.

Dar au trecut şi toate acestea. Am devenit în sfârşit ce doream de atâta vreme: adult. Acum sunt mai echilibrat în toate privinţele. Şi această perioadă îşi are farmecul ei, dar nici dificultăţile nu sunt puţine.

Pe negândite am ajuns la maturitate, la vârsta când personalitatea mea cunoaşte o realizare maximă.

Dar ce se întâmplă cu mine de la o vreme? De ce vigoarea şi forţa fizică îmi scad pe zi ce trece? De ce obosesc atât de repede? De ce am insomnii? De ce uit uneori lucruri pe care altădată nu le-aş fi uitat? De ce mă adaptez mai greu la situaţiile noi? De ce am devenit robul propriilor mele obiceiuri şi obişnuinţe? De ce atâtea "de ce-uri", când lucrurile sunt clare? De ce mă gândesc tot mai des la moarte?

Cred că am început să îmbătrânesc.

Prelucrare de Carmen Lea