De multe ori se face o clasificare rigidă a stărilor de viaţă care le anulează din conţinut şi trăire. Nu s-ar putea vorbi oare, în mod egal, de o subzistenţă a diferitelor vocaţii în serviciul Bisericii? Importanţa fiecărei vocaţii nu este conferită de specificitatea ei, ci de disponibilitatea, de răspunsul afirmativ la chemare, un răspuns curajos şi responsabil la voinţa lui Dumnezeu.
Multe sunt căile pe care un tânăr le poate alege să le parcurgă în viaţă, însă uneori apare îndoiala: "Sigur, acesta este drumul meu?" Într-o societate care oferă mai degrabă posibilităţi de nonvaloare, care poate fi răspunsul la întrebarea de mai sus? Se pare că măsura alegerilor în astfel de cazuri este oferită de latura sensibilă a persoanei care caută mai mult numai ce-i place şi nu neapărat ceea ce-i este util pentru a se realiza ca om. Chiar dacă drumul este presărat cu suferinţă, nu înseamnă că acum este necesară o altă alegere, ci este nevoie să se recunoască responsabilitatea dictată de maturitate. Forţa unei alegeri corecte constă în articularea răspunsului la chemare. Este un dialog între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul afirmativ al celui în cauză. Dacă lipseşte una dintre aceste două dimensiuni, nici una dintre vocaţii nu este fundamentată şi mai devreme sau mai târziu începe să se simtă nevoia unei schimbări. A fi coerent cu răspunsul iniţial poate readuce seninătatea care este o caracteristică a siguranţei că acea cale pe care o urmezi este cea corectă. Nu există nici un fel de limite în a-i sluji lui Dumnezeu şi Bisericii. Preoţia, viaţa consacrată şi cea laică, prin specificul lor nu sunt diferite între ele decât prin felul în care se trăieşte o slujire sau alta. Un laic nu-l iubeşte mai puţin pe Dumnezeu decât o face un preot sau un călugăr, însă este diferit modul în care ei îşi exprimă această iubire. Oricât de specifică ar fi vocaţia fiecăruia, se rămâne mereu tributari tezaurului uman. Tot ceea ce implică a fi persoană contribuie în mod esenţial la trăirea unei vocaţii. Împlinirea ca fiu a lui Dumnezeu este scopul general al tuturor. Cine nu-şi doreşte să fie fericit? Dar ce înseamnă a fi fericit? Pentru unii înseamnă întemeierea unei familii şi o anumită poziţie socială, pentru alţii înseamnă a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Însă atât unii cât şi alţii sunt orientaţi spre aceeaşi realitate: unirea cu Dumnezeu în Cristos. Aceasta este identitatea creştină: a aparţine lui Cristos indiferent de starea în care îl slujeşti. Disponibilitatea totală, sinceritatea faţă de sine şi acceptarea necondiţionată a voinţei lui Dumnezeu ajută ca această trăire să fie imprimată în mod definitiv în cel care slujeşte, iubeşte şi-i mulţumeşte neîncetat Domnului pentru ceea ce este.
Lumea are nevoie de familii creştine care prin exemplul lor să edifice şi să consolideze o societate rănită. Pe de altă parte, lumea are nevoie şi de persoane consacrate care să iradieze acea intimitate cu Dumnezeu care lipseşte atât de mult omului modern. Lumea suntem noi şi nu putem fugi de momentul în care vom spune "da" sau "nu" acestei chemări de iubire. Fericirea ne aparţine, însă ea nu se află dincolo de graniţa preocupărilor lui Dumnezeu care din momentul Botezului au devenit şi preocupările noastre. A spune "nu" înseamnă a ne nega pe noi înşine şi nu vom reuşi niciodată să umplem abisul pe care această pustiire l-ar lăsa în viaţa noastră. Am fi singuri, fără acel Dumnezeu care ne cheamă. A spune "da", înseamnă a ne regăsi pe noi înşine, înseamnă a găsi acea fericire după care am alergat disperaţi şi care se afla la o întindere de mână. O aplecare a propriului orgoliu în faţa simplităţii.
Răspunsul îţi aparţine!
