Se verifică din ce în ce mai mult că cine înjură este lipsit de educaţie. Strada, piaţa, gara, autogara, bodegile etc. sunt locurile în care înjurătura este la ea acasă. Să fie înjurătura o simplă descărcare? sau poate e cea care rezolvă problemele oamenilor? Or mai degrabă este un refugiu, un semn de laşitate sau chiar un eşec? Oricum am înţelege-o, oricine ar folosi-o, în nici un caz ea nu-şi găseşte justificarea. De fapt, ce vină are Dumnezeu, Biserica, sărbătorile religioase... că oamenii au probleme?

Eram la binecuvântarea caselor. Coborând de la unul din etajele superioare, din spatele unei uşi am auzit o persoană înjurând. Subiectul? Dumnezeu, morţii şi alte părţi ale corpului uman. Aşa ceva, gândeam eu, nu se poate! Trăim totuşi într-o comunitate de oameni, chiar dacă suntem despărţiţi prin ziduri. M-am gândit că dacă ar fi cineva care să-l atenţioneze, poate s-ar opri, şi-ar conştientiza inutilitatea soluţiei la care ajunsese. Cu aceste gânduri am sunat la uşa cu pricina. M-am şi speriat de rapiditatea cu care s-a deschis şi mai ales de bărbatul care o deschisese. Era impunător, nervos şi continua să înjure. S-a simţit şi mai ofensat că l-am deranjat. I-am spus că doresc să aflu adresa unei persoane. "Nu ştiu!" mi-a răspuns sec şi scurt. "Dar cine sunteţi?" I-am răspuns că sunt preotul catolic şi sunt cu binecuvântarea caselor. Când a auzit că sunt preot s-a calmat deodată şi mi-a spus: "M-aţi auzit înjurând!". "Da!", i-am răspuns şi pentru aceasta am sunat. "Nu caut pe nimeni, vă caut chiar pe dv.". "Părinte, a continuat el, am probleme, părinte!" "Vă cred, i-am răspuns, dar înjurând le-aţi rezolvat? Dacă le-aţi rezolvat spuneţi-mi, mă apuc şi eu de înjurat". Atunci i-am văzut un surâs pe faţă. Mi-a spus că avea probleme în familie, că fusese dat în şomaj şi că nu se mai înţelegea cu soţia. Cei doi copii pe care îi avea îi cereau mereu bani pentru şcoală. Trebuiau să mănânce, să se îmbrace, iar pensia de boală a soţiei precum şi şomajul pe care urma să-l primească nu i-ar fi ajuns. Am insistat asupra faptului că înjurătura nu rezolvă problemele, chiar "descărcarea" cu ajutorul ei nu este o soluţie. O persoană care înjură este evitată chiar şi de cei care la rândul lor înjură. L-am rugat mai degrabă să stea şi să calculeze ce este de făcut. Împreună cu soţia şi cu cei doi copii să caute soluţii. Era o situaţie delicată, dar nu era pierdut totul. Copiii n-ar avea nimic de învăţat, iar soţiei i s-ar agrava şi mai mult boala pentru care fusese pensionată. I-am spus să se calmeze şi chiar să se roage. L-am asigurat că Dumnezeu nu-i abandonează pe cei care îşi pun încrederea în el, numai că trebuie rugat, nu înjurat. S-a scuzat pentru atitudinea avută şi m-a asigurat că va încerca să se schimbe.

A fost unul din multele cazuri pe care le întâlnim deseori pe parcursul unei zile. Ne lipseşte poate curajul în a spune lucrurilor pe nume. Poate că mulţi nu ar mai înjura dacă, educaţi prin cuvântul nostru, şi-ar conştientiza inutilitatea înjurăturii. Rămâne totuşi un principiu: înjurătura nu-l face pe om mai puternic, nu-l eliberează de problemele pe care le are, din contra, prin ea omul dă dovadă de laşitate, e un om care nu vrea să mai caute soluţii. Dumnezeu trebuie rugat, nu înjurat, oamenii trebuie respectaţi, nu înjuraţi, eu ca persoană cu probleme trebuie să le înfrunt, nu să mă abandonez cu laşitate înjurăturii.