Anul acesta se împlinesc 52 de ani de la moartea episcopului martir Anton Durcovici; dosarului său de beatificare se află pe masa de lucru a Comisiei Pontificale pentru Cauza Sfinţilor din Vatican. Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888 în Austria, la Bad Deutsch-Altenburg. În 1894 se stabileşte la Iaşi, face studiile seminariale la Bucureşti şi Roma şi este sfinţit preot la 24 septembrie 1910. La 30 octombrie 1947 este numit episcop de Iaşi. După arestarea sa la 26 iunie 1949, în noaptea de 10/11 decembrie 1951 moare în închisoarea comunistă de la Sighetu Marmaţiei.
Anton Durcovici
La împlinirea a 52 de ani de la moartea sa eroică, biografia episcopului Anton Durcovici rămâne mai actuală ca niciodată. Istoricii descoperă noi mărturii privind viaţa şi martiriul său, sunt publicate articole şi volume, şi sunt organizate simpozioane unde figura centrală este aceea a episcopului-martir. Printre cele mai noi iniţiative de acest gen amintim lucrarea intitulată Martirologiul celor care au pătimit pentru credinţa creştină, acţiune ecumenică de o importanţă particulară. Martirologiul este iniţiativa Fundaţiei "Sfântul Gerhard" din Germania şi este pregătit de comisiile istorice ale celor cinci mitropolii ortodoxe din ţară, ale Bisericii Catolice de ambele rituri şi a Bisericii evanghelice.
Cu toate greutăţile determinate de lipsa accesului la sursele istorice (arhiva fostei Securităţi, cea a Ministerului de Justiţie etc.), comisia comună a Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi şi a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti a întocmit până la această dată biografiile martirilor: ep. Anton Durcovici, ep. Marcu Glaser, Mons. Vladimir Ghika, pr. Rafael Friedrich, pr. Egon Xaveriu Haider, pr. Andrei "Horn" Despina, pr. Pietro Ernesto Clemente Gatti, pr. Vasile Gabor, pr. Dumitru Matei, pr. Anton Bişoc, pr. Dumitru Lucaci, sr. Veronica Antal şi dascălul Anton Benchea. Lista nu este completă şi, din aceleaşi motive enunţate mai sus, nu au început încă cercetările arhivistice privitoare la alţi martiri ai Bisericii Catolice.
Cazul Durcovici rămâne unul dintre cele mai dramatice din istoria Bisericii din România. Ca şi diaconul Ştefan, el a acceptat conştient voinţa lui Dumnezeu de a muri ca martir pentru credinţa sa. Perioada 1948-1949, în care s-a aflat la conducerea Diecezei de Iaşi, a fost una de confruntare deschisă cu regimul comunist, asupritorul Bisericii, iar episcopul Durcovici şi-a făcut pe deplin datoria. Din ură faţă de Biserică, asupritorii săi i-au întocmit dosar de urmărire informativă, l-au spionat prin toate mijloacele, iar în final l-au anihilat. În închisorile comuniste, scria recent istoricul catolic american Robert Royal, episcopul "a fost maltratat (...) într-o asemenea măsură, încât în momentul în care a fost azvârlit dezbrăcat într-o celulă devenise de nerecunoscut". Aflat în captivitate, el şi-a susţinut cu mult curaj nevinovăţia, declarând: "De la început şi până în ziua arestării mele, am căutat să îndeplinesc îndatoririle mele religioase de episcop catolic şi am înlăturat din faptele şi cuvintele mele orice politică, având drept scop de a călăuzi clerul şi credincioşii catolici pe drumul mântuirii sufletelor, îndemnându-i în credinţa lor religioasă". Moartea sa la Sighet a fost atroce după ce torţionarii săi, la ordinul liderilor regimului comunist, i-au refuzat hrana şi apa de băut. Şi pentru ca asasinatul să fie perfect, Securitatea i-a îngropat trupul în cimitirul săracilor, într-un loc rămas până astăzi necunoscut. Mai mult, moartea episcopului a fost mult timp ţinută secretă. Efectul avea să fie însă contrariu, iar episcopul nu a fost niciodată dat uitării. În plină teroare comunistă, la 12 ianuarie 1954, respectiv 7 iulie 1955, preoţii T. Jovanelli şi P. Pleşca cereau eliberarea din închisoare a ep. Durcovici, neştiind că el murise. În ultimii ani ai regimului comunist, dosarul de canonizare a episcopului Durcovici era deja în curs, fiind date publicităţii şi primele informaţii privitoare la viaţa şi martiriul său. După 1990, episcopul P. Gherghel a revigorat aceste preocupări, demarând cercetările istorice privind viaţa şi activitatea episcopului martir.
Parafrazându-l pe istoricul antic Tertulian, putem spune că pe jertfa sângelui său de martir creşte astăzi Biserica noastră Catolică.
