Fascinaţia corăbiilor sosind în port mi-au creat din totdeauna un sentiment de curiozitate, nelinişte şi pace. Călători solitari, sosim în această lume cu o destinaţie precisă şi uneori, fără să găsim răspuns la toate întrebările, ne îndepărtăm lăsând în urma noastră valuri de nedumerire. Dar ca un mister e că dorim să străbatem drumul nostru alături de cineva care să accepte dragostea noastră, să ne accepte aşa cum suntem. Să fie aceasta dorinţa destinată eşecului înainte de a ieşi în larg corabia noastră?

Sunt convins totuşi că dincolo de autoapreciere şi autoestimare, în profunzimea fiinţei noastre avem nevoie de cineva din afară care să ne iubească şi să ne spună că suntem atât de minunaţi, atât de unici şi de neînlocuit.

Câte relaţii promiţătoare nu se sting pentru că unul din ei a aşteptat la infinit ca celălalt să-şi deschidă inima mărturisind ceea ce simte?

Sigur, tu nu poţi construi o relaţie intimă alături de cineva care nu-ţi încurajează propria-ţi personalitate, dar o profundă legătură de dragoste izvorăşte între cei care au curajul să dărâme zidurile ridicate cu fiecare decepţie şi preconcepţie înrădăcinată de-a lungul anilor, care au curajul să-şi deschidă inimile fără ca toate acestea să aibă efectul unui bumerang.

Cred că esenţa fiecărei relaţii intime este dragostea şi încrederea, asta presupunând acceptarea vulnerabilităţii tale cât şi a celuilalt.

Sigur, noi ne deschidem sufletele când inima simte acea încredere din partea celuilalt, când eu accept vulnerabilitatea mea şi a ta, această acceptare fiind corabia care ne va purta spre ţinuturi nedescoperite ale personalităţii noastre construind astfel poduri de iubire între două suflete care au curajul să rămână împreună mai ales pe timp de furtună.

La o cercetare mai atentă vom vedea că ceea ce ne-a blocat de-a lungul timpului să ne deschidem celuilalt a fost durerea.

Sau poate că la urma urmei problemele şi conflictele dintre noi s-ar rezolva mult mai simplu dacă fiecare dintre noi am privi în propria-i inimă, acolo unde îşi are izvorul dragostea, încrederea şi credinţa. Numai atunci când voi avea curajul să privesc în interiorul meu voi şti ce înseamnă a fi vulnerabil, deschizând astfel fereastra spre celălalt, spre adevăr, spre dialog, spre mine însumi.

Dar avem totuşi momente când durerea este atât de profundă încât este dificil să găsim soluţiile şi răspunsurile problemelor noastre, când avem impresia că speranţa ne-a părăsit şi corabia este gata să se scufunde iar intuiţia nu mai are puterea să simtă lumina dincolo de întuneric... Şi chiar dacă este aşa, tot mai avem încă o şansă: iertarea. Acolo unde durerea separă două persoane, iertarea are putere magică. Poate că primul pas ce ar fi bine să-l facem în încercarea noastră de a construi poduri de iubire între noi, este de a ierta pe cei care ne-au provocat durerea.

Uneori suntem prea severi cu noi înşine şi refuzăm să ne iertăm propriile greşeli, iar de aici şi până la refuzul de a ierta prietenul sau prietena, soţul sau soţia, pasul este iminent. Peste puţin timp va fi sărbătoarea morţii şi învierii, un motiv în plus, invitându-ne să privim în interiorul nostru. Oare nu poate fi această sărbătoare o invitaţie de a depăşi orgoliile noastre, simţind cu adevărat ce înseamnă a fi vulnerabil şi celor cărora le-am produs durerea să le spunem un sincer... iartă-mă!

Cerând iertare, gândeşte-te la tine ca la o flacără care poate reaprinde atâtea altele fără a pierde nimic din propria-i intensitate, căci pe timp de furtună ce-i mai consolator decât să te simţi ancorat în credinţa ta, în dragostea celui iubit, traversând împreună poduri de iubire în aşteptarea răsăritului... Avem lumina!

Baron Benoni Robu (Dublin, Irlanda)