Orice persoană care merge pentru prima dată în Africa este impresionată de "noutăţile" nenumărate pe care această "lume diferită" i le prezintă. Printre acestea se numără şi un element care se întâlneşte pretutindeni şi care face parte integrantă din viaţa africanului, din cultura sa, inclusiv din trăirea sa religioasă şi din practica liturgică, este vorba de dans.
În acest sens aş dori să scriu câteva rânduri pentru cei dornici de a cunoaşte, puţin câte puţin, anumite aspecte ale vieţii din Africa, în special din Africa ecuatorială, de pe coasta Oceanului Indian, unde mă aflu ca misionar.
Oricine îşi dă seama cu uşurinţă că dansul în Africa, înainte de a fi un instrument de divertisment, este o expresie genuină a sufletului acestor locuitori. Aici, dansul nu evocă un mod trecut de a trăi, nici nu invocă perfecţiunea unui viitor iluzoriu, ci este trăirea unui ansamblu de aspecte ale vieţii casnice, de muncă, ale vieţii religioase etc. Nu se întrevede nici o distanţă între dans şi modul de a trăi. Cu dansul îşi exprimă bucuria şi tristeţea, speranţa şi disperarea, optimismul şi nostalgia. Dansul este omniprezent în viaţa individului şi a comunităţii: dans în casă, dans în piaţa publică, dans în biserică, dansează de cum învaţă să meargă pe picioare până când vreo situaţie nefericită îi împiedică să o mai facă.
Orice dans este frumos, mişcător şi plin de simboluri. Spre deosebire de alte dansuri folclorice, care mi se par că evocă un mod trecut de a trăi spre care nimeni nu s-ar mai întoarce sau care, în anumite ambiente, doar distrează, aici dansul este existenţial, africanii îl au în sânge, în suflet; fără dans nu ar avea simţăminte, nu ar avea viaţă; fără dans nu ar fi africani.
Dansul îi uneşte cu natura, între ei, cu cei care au plecat din lumea aceasta şi cu Dumnezeu. De aceea nu poate fi văzut doar ca o ocazie de destindere sau ca ceva izolat de conjunctura vieţii, ci ca un element care face parte integrantă din tot ceea ce înseamnă existenţa şi armonia trăirii. Aici dansul nu poate să se rupă de cultură, de religie, de tradiţie pentru că s-ar goli de orice conţinut, nu ar avea nici o semnificaţie. Este trăit din plin atât de cei care-l interpretează cât şi de cei care-l privesc, întrucât sunt uniţi în dorinţă, în cunoaştere şi în datorie. Dansul este darul celor prezenţi făcut strămoşilor, sfinţilor şi lui Dumnezeu. Este unul din cele mai eficace şi mai potrivite daruri, întrucât nu implică nici o mijlocire, nici un obiect, ci persoana însăşi ca subiect de neînlocuit în relaţie cu tot ceea ce îi este superior, în mod special cu divinitatea.
Dansul alimentează sufletul individului şi al comunităţii. Într-însul se găseşte forţa de a se ierta reciproc, de a programa viaţa, de a spera, de a împărtăşi bunurile materiale, morale sau spirituale, de a accepta destinul nu ca pe ceva necruţător, ci ca o pedagogie misterioasă a divinităţii.
Tocmai de aceea Biserica, înţelegând importanţa dansului pentru omul african şi în virtutea fenomenului înculturării (armonizarea Evangheliei cu o nouă cultură), a acceptat ca africanii să-şi exprime trăirea lor religioasă, chiar şi în cadrul Liturghiei, şi prin dans (bineînţeles este vorba de un dans decent şi plin de simboluri), pentru ca într-adevăr omul să se implice trup şi suflet în a aduce laudă şi preamărire lui Dumnezeu.
În concluzie, dansul în Africa este glasul inimii, ca sinteză a întregii persoane, trup şi suflet, individ şi comunitate. Acesta implică toate aspectele existenţei omului. Este dar, dăruire, cult, binecuvântare. Dansul este conştiinţa omului african pe care a primit-o de la strămoşi şi care constituie actul său de identitate.
