Termenul dieceză (greceşte dioikesis = conducere, administraţie) este de origine profană. Romanii îl foloseau (latineşte dioecesis) pentru a denumi un district administrativ vast, format din mai multe provincii şi condus de un reprezentant al împăratului.
Începând cu sec. IV-V, termenul dieceză a intrat în vocabularul bisericesc pentru a denumi o diviziune teritorială a Bisericii, bine delimitată, condusă de un Episcop cu putere ordinară, adică nedelegat de alţii, în virtutea succesiunii apostolice sau a faptul că este urmaş al Apostolilor.
În timpul lucrărilor Conciliului Vatican II (1962-1965) unii Episcopi ar fi voit să înlocuiască acest termen, de origine imperială, cu cel de "Biserică particulară", dar până la urmă s-a decis menţinerea lui în continuare, avându-se în vedere faptul că a fost folosit de-a lungul atâtor secole. În schimb, Părinţii Conciliari au dat diecezei o nouă definiţie, cu adevărat teologică: "Dieceza este o porţiune a poporului lui Dumnezeu, încredinţată păstoririi unui Episcop ajutat de preoţii săi, astfel încât, adunată în jurul Păstorului ei şi unită de el prin Evanghelie şi Euharistie în Duhul Sfânt, să constituie o Biserică particulară, în care este cu adevărat prezentă şi acţionează Biserica lui Cristos, una, sfântă, catolică şi apostolică" (Decretul Christus Dominus).
Dieceza este cea mai obişnuită şi completă formă de Biserică particulară. Alte forme sunt: Prelatura teritorială, Abaţia teritorială, Vicariatul Apostolic, Prefectura Apostolică şi Administraţia Apostolică înfiinţată în mod stabil.
Chiar dacă e delimitată din punct de vedere teritorial, dieceza nu este o regiune geografică, un district administrativ bisericesc sau un fel de judeţ bisericesc. Biserica universală nu este suma aritmetică a Bisericilor particulare sau a diecezelor, ci se manifestă în întregime în fiecare din aceste porţiuni ale Poporului lui Dumnezeu. Oriunde este primit cuvântul lui Dumnezeu şi se celebrează Euharistia, este prezent întregul mister al Bisericii universale. Conciliul Vatican II afirmă de multe ori acest adevăr. De pildă, în Constituţia dogmatică despre Biserică spune: "Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor, care, adunate în jurul Păstorilor lor, sunt şi ele numite în Noul Testament "Biserici" (cf. Fap 8,1; 14,22-23; 20,17). Ele sunt, acolo unde se află, Poporul cel nou, chemat de Dumnezeu în Duhul Sfânt şi cu deplină convingere (cf. Tes 1,5). În ele, prin predicarea Evangheliei lui Cristos, se adunau credincioşii şi celebrează misterul Cinei Domnului pentru ca prin Trupul şi Sângele Domnului să fim strâns uniţi toţi fraţii Trupului mistic. Orice comunitate adunată în jurul altarului, sub conducerea sacră a Episcopului, este simbolul acestei iubiri şi "unităţi a Trupului mistic în afara căreia nu există mântuire". În aceste comunităţi, adesea mici, sărace, izolate, este prezent Cristos care, prin puterea Sa, adună Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică" (Lumen Gentium 26). E adevărat că o dieceză este o parte a întregului, dar e o parte care conţine întregul din punct de vedere calitativ. Aşa cum în orice fragment al Sfintei Ostii este prezent întregul Trup euharistic al lui Cristos, tot astfel în fiecare dieceză este cu adevărat prezentă, vie, şi activă Biserica lui Cristos.
O dieceză este încredinţată unui episcop. Prin episcop, dieceza e introdusă în succesiunea apostolică şi prin aceasta, este legată de Cristos însuşi. O dieceză fără episcop este o situaţie anormală şi dureroasă, un caz trecător. Dieceza este încredinţată unui episcop, "pentru a o păstori", adică pentru a o învăţa şi a o conduce; pentru a o iubi şi a o sluji cu credinţă şi dăruire totală.
Dar Episcopul nu este singur. El este ajutat de către toţi preoţii din dieceză. "Toţi preoţii, atât diecezani cât şi călugări, împreună cu Episcopul, participă la Preoţia unică a lui Cristos, şi o exercită, şi de aceea sunt constituiţi colaboratori providenţiali ai Ordinului episcopal. În grija faţă de suflete, rolul principal îl au preoţii diecezani deoarece, încardinaţi sau ataşaţi unei Biserici particulare, se dedică pe deplin slujirii ei pentru a o păstori o anumită parte a Turmei Domnului; de aceea ei constituie o mică preoţime şi o singură familie, al cărei părinte este Episcopul" (Decretul Christus Dominus 28).
În dieceză principiul şi fundamentul invizibil al unităţii este Duhul Sfânt, sufletul întregii Biserici. Episcopul este centrul şi fundamentul vizibil al acestei unităţi. Episcopul realizează această unitate prin "Evanghelie şi Euharistie". Prin predicarea Evangheliei, el uneşte comunitatea diecezană în aceeaşi credinţă, iar prin celebrarea Euharistiei, o adună în jurul aceleiaşi mese sfinte, unde Cristos, făcându-se hrană, îi uneşte cu Sine pe credincioşi şi pe aceştia între ei. În felul acesta, comunitatea diecezană reproduce comunitatea creştină primară de la Ierusalim, despre care sfântul Luca afirmă că era strălucitoare "ca învăţătura apostolilor şi unirea frăţească la frângerea pâinii şi rugăciuni" (Fap 2,42).
