(Din lat. tradítio, transmitere a învăţăturii). Din punct de vedere al conţinutului (tradiţia obiectivă) şi în sens larg, tradiţia este tot ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea oamenilor şi ceea ce este transmis posterităţii fie oral, fie scris (cf. 2Tes 2,15), iar în sens strict, fac obiectul tradiţiei adevărurile revelate care nu sunt conţinute în Sfânta Scriptură, dar care au fost încredinţate de Dumnezeu Bisericii sale şi transmise în mod negreşelnic de Păstorii ei legitimi. Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor (vestea cea bună a mânturii), aceştia au transmis, atât prin propovăduirea lor, cât şi în scris, sub inspiraţia Duhului Sfânt, tuturor generaţiilor, până la a doua venire, în slavă, a lui Cristos. Sfânta Tradiţie vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus Cristos şi au învăţat prin Duhul Sfânt. Într-adevăr, prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris, şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii. În schimb, tradiţiile bisericeşti (teologice, disciplinare, liturgice sau de pietate) au apărut în decursul timpului în diferitele Biserici locale. În lumina Tradiţiei apostolice, aceste "tradiţii" pot fi păstrate, modificate sau părăsite sub călăuzirea magisteriului Bisericii (cf. CBC 74-99).
