PS Petru Gherghel, episcop romano-catolic de Iaşi, a fost desemnat de către Conferinţa Episcopală Română să participe la Cea de-a XI-a Adunare a Sinodul Episcopilor care se desfăşoară la Vatican în perioada 2-23 octombrie, având tema: "Euharistia, izvor şi culme a vieţii şi misiunii Bisericii". Din România mai participă ÎPS Lucian, mitropolit greco-catolic de Blaj, şi PS Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea. În cursul sesiunii de luni, 10 octombrie, PS Petru Gherghel a avut o intervenţie, în discursul său insistând pe trei teme: eroismul creştinilor din România în trăirea vieţii creştine, dorinţa de a adăuga la numele sfintei Liturghii titlul bizantin "Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie" şi importanţa locului central ce revine tabernacolului în biserică.
*
Discursul PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, la Sinodul Episcopilor din Vatican
Euharistia, sursă de "martyria" creştină şi instrument de unitate
Preasfinte Părinte,
Dragi fraţi şi surori,
a. Euharistia şi mărturia
Biserica, trupul lui Christus totus, este un popor care creşte şi merge susţinut în dezvoltarea sa şi în pelerinajul său istoric de "pâinea lui Dumnezeu... care coboară din cer" (In 6,33), de sacramentul trupului dăruit şi al sângelui vărsat.
Intervenţia mea se referă la numerele 72 şi 85 din Instrumentum laboris. Această adunare sinodală îşi găseşte sensul în reîntoarcerea la Euharistie, pentru a reafirma că, în contactul viu cu misterul euharistic, Biserica primeşte principiul, forma şi scopul existenţei sale şi al misiunii sale.
Metafora viţei şi mlădiţelor, din Evanghelia după Ioan, conţine un mesaj divin indispensabil pentru viaţa noastră şi misiunea noastră: "Rămâneţi în mine şi eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine" (In 15,4).
Acel "a rămâne în Cristos" (In 15,4) a garantat încă de la începuturi vitalitatea şi forţa primelor comunităţii creştine, reunite pentru celebrarea Euharistiei. Faptele apostolilor ne prezintă, de fapt, cum primii creştini "erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune" (Fap 2,42).
Cu viaţa sa pământească şi misterul pascal, Isus Cristos ne-a lăsat testamentul său de iubire cu asigurarea că "unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor" (Mt 18,20). Această prezenţă a sa vie şi, în acelaşi timp, sacramentală este garanţia sigură a unei continuităţi şi a unei creşteri care nu vor înceta niciodată, în ciuda dificultăţilor istoriei create de diferite ideologii şi chiar de persecuţii.
Uniunea cu Cristos, care a promis prezenţa sa în mijlocul urmaşilor săi până la sfârşitul timpurilor, a susţinut şi a întărit curajul lor, a animat viaţa Bisericii şi a făcut în aşa fel încât sămânţa credinţei să crească şi să se dezvolte neîncetat. Mlădiţele au crescut şi au adus rod de care beneficiem şi noi.
Dintre cele trei dimensiuni ale vieţii creştine, liturgia - martyria - diakonia, care arată continuitatea sacramentului celebrat şi adorat, aş vrea să mă opresc la angajamentul de a da mărturie, la martyria (cf. Instrumentum laboris, 72).
Numeroasele mărturii ale celebrărilor euharistice care se ţineau în catacombe în diferite timpuri şi locuri sunt o dovadă clară: Cristos, prezent şi celebrat în sacrament, este izvor de viaţă şi de speranţă, până la martiriu, dacă este necesar.
Astfel de acte eroice nu au lipsit din cadrul Bisericii. Chiar dacă numai în parte, am fost martor direct şi eu în timpul deceniilor de comunism totalitar. La noi, Domnul a păstrat darul, ca în alte părţi, de a completa în trup ceea ce lipseşte patimilor lui Cristos, în favoarea trupului său, care este Biserica (cf. Col 1,24). Era timpul când, pentru credincioşii noştri, singura forţă şi mângâiere venea din celebrarea sfintei şi dumnezeieştii Liturghii duminicale şi, acolo unde era posibil, chiar a Liturghiei zilnice.
Am cunoscut episcopi şi preoţi care au reuşit, cu o fantezie greu de imaginat, să consacre şi să păstreze, chiar în celulele de închisoare, sfânta pâine euharistică. Nu ştiam atunci că, de altă parte a lumii, împărtăşind aceeaşi credinţă, se consuma în aceeaşi ardoare euharistică veneratul cardinal vietnamez Francois-Xavier Nguyen Van Thuan (cf. cartea sa Martori ai speranţei).
La acest punct, mă întreb, în faţa voastră, dacă aceste exemple strălucesc în inimile noastre şi dacă celebrăm cu aceeaşi intensitate sfânta şi divina Euharistie în condiţii de atâta libertate.
Revenind, adaug - după cum aminteau ES Lucian Mureşan şi ES Tadeusz Kondrusiewicz - că, în lunga perioadă comunistă, biserica era singurul loc unde credincioşii puteau să-şi alimenteze curajul credinţei lor. Celebrarea Euharistiei era momentul evanghelizării, al catehezei, al comuniunii cu Dumnezeu şi cu fraţii. Să nu uităm, apoi, că participarea credincioşilor la celebrări nu de puţine ori putea costa un preţ foarte ridicat.
b. O propunere şi un apel
Pe scurt, o referire la numărul 85. Schimbările din 1989 au deschis calea pentru atâtea valori întâlnite în condiţii de libertate, dar care nu întotdeauna este folosită în sens bun. Ba mai mult, singura constantă a acestor ani este confuzia. Libertatea rău înţeleasă duce la o degradare a tradiţiilor în viaţa socială, în familie şi, uneori, chiar şi la îndepărtarea de credinţă.
Sunt recunoscător Domnului că asemenea tendinţe nu au invadat bisericile noastre catolice, unde respectul şi iubirea pentru Euharistie sunt chiar mai puternice decât în trecut. Frecvenţa la Liturghia duminicală este chiar ridicată şi poate chiar mai motivată. Se verifică o ridicată participare a copiilor, a tinerilor şi a adulţilor, la adoraţia euharistică şi în general o mai mare participare la viaţa Bisericii.
În sfârşit, o propunere. Dacă Euharistia este "fons et culmen totius vitae christianae", garanţia neîntreruptei prezenţe divine în mijlocul comunităţii creştine, luând în consideraţie tradiţia pe care Bisericile Orientale o manifestă faţă de "misterul misterelor" şi inspirat de schimbul de daruri dintre Bisericile noastre, propun să se găsească acel curaj de a folosi, pentru sfânta Liturghie, alături de acest termen, deja în uz, dar mai puţin precis în Bisericile de rit latin, şi apelativul "sfânta şi dumnezeiasca Liturghie". Este un titlu cu un respect mai mare, care face trimitere la sacru, la reculegere, la uimire, la tăcere, la adoraţie. Şi astfel, Euharistia va fi din ce în ce mai mult centrul şi culmea existenţei creştine.
Iar acum, un apel. Să păstrăm bisericile noastre ca punct de întâlnire cu Cristos, unde tabernacolul să fie vizibil, în centrul fiecărei biserici, şi nu ascuns în vreun colţ, astfel încât bisericile să nu devină doar loc de turism, chiar dacă unul religios. Spun aceasta pentru că nu de puţine ori, şi uneori pe bună dreptate, ajung criticile pe acest subiect din partea diferitelor Biserici orientale.
Vă mulţumesc!
Petru Gherghel, episcop de Iaşi,
delegat al Conferinţei Episcopale Române
